„Nu mai are mult timp.”
Vocea medicului era joasă, dar suficient de clară în acea cameră de spital înghețată.
„Dacă ficatul continuă să se deterioreze în acest ritm… îi mai rămân cel mult trei zile.”
Trei zile.
Mariana zăcea nemișcată pe patul unui spital din Monterrey.
O durea atât de tare tot corpul, încât până și fiecare respirație i se părea ca și cum cineva i-ar fi înfipt un cuțit în piept.
Tuburile conectate la brațele ei, sunetul constant al monitorului cardiac și mirosul puternic de dezinfectant umpleau întreaga cameră.
Voia să deschidă ochii.
Voia să spună că era încă trează.
Dar pleoapele îi erau prea grele.
Întregul ei corp părea scufundat pe fundul apei.
Atunci a auzit o altă voce.
Cea mai cunoscută voce din întreaga ei viață.
„Mulțumesc, domnule doctor.”
„Înțeleg.”
Era Esteban.
Soțul ei.
Bărbatul care îi fusese alături timp de doisprezece ani.
Același bărbat care, odată, îngenunchease în ploaie în fața casei părinților ei din Guadalajara pentru a o cere în căsătorie.
Același bărbat care îi ținuse mâna în ziua nunții și îi jurase că, la bine și la greu, în sănătate și în boală, nu o va părăsi niciodată.
Mariana a încercat să zâmbească în mijlocul disperării.
Cel puțin… el era încă acolo.
Ușa s-a închis încet.
A auzit niște pași apropiindu-se de pat.
Mirosul unui parfum cunoscut a umplut aerul.
Esteban s-a așezat lângă ea.
A pus pe masă un buchet de crini albi.
Florile pe care ea le ura cel mai mult.
În cei doisprezece ani de căsnicie, Mariana nu suportase niciodată crinii.
Era alergică la mirosul lor.
Dar Esteban nu își amintea niciodată asta.
Sau poate… pur și simplu nu îi păsase niciodată.
„Mariana…” a șoptit el cu o voce atât de blândă, încât oricine ar fi crezut că era un soț distrus de gândul că își va pierde soția.
A luat-o de mână.
I-a mângâiat ușor încheietura.
Apoi s-a aplecat până aproape de urechea ei.
Și a vorbit cu o răceală care a făcut ca sângele Marianei să înghețe.
„În sfârșit… conacul din San Pedro… conturile din Cancún… lanțul de restaurante… totul va fi al meu.”
Mariana a vrut să deschidă brusc ochii.
A vrut să țipe.
A vrut să-l întrebe ce tocmai spusese.
Dar corpul ei a rămas nemișcat, ca și cum ar fi fost deja moartă.
Esteban a scos un râs scurt.
„Doisprezece ani, Mariana.”
„Ai fost cu adevărat mult prea naivă.”
„Ai crezut că te iubesc?”
Inima Marianei părea să se frângă în piept.
„De la început, mi-am dorit doar banii tăi.”
„Familia ta.”
„Compania de tequila a tatălui tău.”
„Dacă nu ai fi fost singura fiică a acelui bărbat, chiar crezi că aș fi avut vreun motiv să mă căsătoresc cu tine?”
O lacrimă s-a prelins încet pe tâmpla Marianei.
Dar Esteban nu a văzut-o.
A continuat să vorbească.
„Din fericire, vei muri în curând.”
„Altfel, ar fi trebuit să mai continui să mă prefac încă niște ani.”
Deodată, pe coridor s-au auzit pașii unei asistente care se apropia.
Într-o singură secundă, Esteban s-a schimbat complet.
A strâns mâna Marianei, și-a plecat capul și și-a făcut vocea să tremure, ca și cum ar fi fost pe punctul de a plânge.
„Vă rog, salvați-o… vă implor… soția mea este totul pentru mine…”
Ușa s-a deschis.
Toți l-au privit pe Esteban cu compasiune.
Soțul perfect.
Bărbatul care părea să-și iubească soția mai presus de orice.
Nimeni nu știa că, doar cu câteva secunde înainte, același bărbat șoptise despre proprietățile soției sale ca și cum ar fi enumerat o pradă.
Ușa s-a închis din nou.
Camera a rămas în tăcere.
Mariana a rămas acolo, nemișcată, privind tavanul încețoșat printre lacrimi.
Trei zile.
Toți credeau că mai avea doar trei zile de trăit.
Esteban credea că trebuia doar să mai aștepte încă trei zile ca să pună mâna pe tot.
Dar exista ceva ce el nu știa.
Mariana nu era încă pregătită să moară.
Iar primul lucru pe care voia să-l facă înainte de a-și închide ochii pentru totdeauna…
Era să distrugă tot ceea ce el visa să obțină.
