Am blocat cardul de combustibil, am revocat procura și am depus cererea de divorț.
La șapte dimineața m-a trezit o notificare despre o alimentare cu combustibil.
La început am crezut că era vreun mesaj întârziat, apoi am văzut suma și numele benzinăriei de lângă șosea.
Cardul de combustibil se afla în mașină, așa că m-am apropiat de fereastră și atunci am înțeles că Serghei făcuse totuși ceea ce mă avertizase în ultimele zile că va face.
Locul Hyundaiului din curte era gol.
Cu o seară înainte stabiliserăm foarte clar altceva.
Mai exact, eu încercasem să ajungem la o înțelegere, iar Serghei împreună cu mama lui îmi explicaseră de ce, în esență, consimțământul meu nu le era necesar.
Ei hotărâseră deja totul fără mine.
Cumpărasem mașina cu aproximativ un an înainte de nuntă și, în plus, fără credit.
În acel moment, eu și Serghei nici măcar nu locuiam împreună, așa că înainte nu existaseră niciodată întrebări despre cui îi aparținea Hyundaiul.
După nuntă, soțul meu îl conducea uneori singur: era trecut în polița de asigurare, avea al doilea set de chei, iar certificatul de înmatriculare îl lăsam de obicei în mașină.
Așa au trecut câțiva ani, iar treptat Serghei s-a obișnuit să nu mai întrebe de fiecare dată.
Dacă trebuia să meargă la mama lui sau să aducă ceva greu, îmi spunea seara, lua cheile și aducea mașina înapoi.
Nu mă deranja până când, într-o zi, obișnuitul „pot să iau mașina?” s-a transformat în „noi plecăm”.
Cu trei săptămâni înainte de concediu, Nina Petrovna găsise cazare în Soci.
Ea și Serghei aleseseră datele, discutaseră traseul și chiar hotărâseră aproximativ unde aveau să facă opriri.
Pe mine m-au informat abia când călătoria era deja considerată un fapt decis.
— Cu Hyundaiul este mai comod, — a spus Serghei la cină.
— Mama nu vrea cu trenul, iar cu mașina mea nu plec la un drum atât de lung.
Serghei avea o mașină mai veche și, într-adevăr, pentru un drum lung o prefera pe a mea.
Dar asta nu însemna deloc că eram obligată să i-o dau.
— Eu merg cu ea la serviciu în fiecare zi.
— Și, în general, înainte să planifici o călătorie cu mașina altcuiva, ar fi bine să-l întrebi pe proprietar.
Nina Petrovna, care stătea în fața mea, a intervenit imediat:
— Irocika, dar cum adică suntem străini pentru tine?
— Sunt doar zece zile.
— La serviciu poți ajunge și în alt fel.
Serghei i-a dat dreptate și a adăugat că, oricum, mașina stătea cea mai mare parte a zilei lângă birou.
Am repetat că nu vor merge la Soci cu mașina mea.
După aceea, soțul meu și-a strâns nemulțumit farfuria de pe masă, a pus-o în chiuvetă și a spus că nu mai are de gând să discute.
Am crezut că subiectul era închis.
S-a dovedit că Serghei se referea la cu totul altceva.
Au plecat în timp ce dormeam.
Au pornit dis-de-dimineață.
Mai târziu, Serghei a recunoscut că își pregătise bagajele încă de seara, iar pe la cinci trecuse să o ia pe mama lui.
Al doilea set de chei era la el, documentele mașinii erau și ele în interior, așa că, din punct de vedere tehnic, nimic nu-l împiedica să se urce la volan.
La primul meu apel nu a răspuns.
A răspuns abia a doua oară și mi-a spus pe un ton complet calm că erau deja pe șosea.
— Serghei, ieri am spus că nu-ți dau mașina.
— Întoarce-te și adu-o înapoi.
Mi-a răspuns de parcă ar fi fost vorba despre o mică neînțelegere de familie:
— Am plecat deja.
— Ne întoarcem peste zece zile, nu se întâmplă nimic cu mașina ta.
— Conduc cu grijă.
Nina Petrovna a început să vorbească din apropiere, iar câteva secunde mai târziu Serghei a activat difuzorul.
— Irina, nu înțeleg de ce trebuie să strici tuturor dispoziția de dimineață.
— Fiul meu conduce de ani de zile, mașina va fi în regulă.
— Chiar îți este atât de greu să stai zece zile fără ea?
Tocmai această frază mi-a înlăturat definitiv orice dorință de a mai demonstra ceva.
I-am cerut lui Serghei să aducă mașina înapoi și i-am scris același lucru și în mesagerie, astfel încât cererea mea să nu rămână doar într-o conversație telefonică.
Răspunsul a venit repede:
„Nu mai face scene.
Ne întoarcem după concediu.”
Până în acel moment încă eram furioasă.
După mesaj, totul a devenit mult mai simplu: nu mai era nimic de discutat.
Cardul de combustibil îl cumpărasem pentru mine cu câțiva ani înainte, pentru că conduceam mult.
Era legat de contul meu și tot eu îl alimentam cu bani.
Prima alimentare din acea dimineață Serghei o plătise deja cu el, dar nu aveam de gând să finanțez restul drumului pentru niște oameni care îmi luaseră mașina fără permisiune.
Am blocat cardul din aplicație.
Aproximativ o oră și jumătate mai târziu, Serghei a sunat din nou.
— Ai dezactivat cardul de combustibil?
— Da.
— Alimentează cu propriul tău card bancar.
Judecând după vocea lui, nu se așteptase la un asemenea răspuns.
— Înțelegi că suntem deja pe drum?
— Suntem în concediu, cazarea este plătită.
— Înțeleg.
— Tocmai de aceea mi se pare și mai ciudat că, atunci când v-ați planificat concediul, ați inclus în cheltuieli mașina mea și banii mei pentru combustibil.
A spus că mă comport meschin, iar Nina Petrovna a repetat de câteva ori din mașină că „în familie nu se face așa ceva”.
Am cerut din nou să-mi aducă automobilul înapoi.
Serghei a răspuns că nu intenționează să se întoarcă înainte să ajungă la Soci și a încheiat conversația.
Procura a fost găsită la timp.
După apel, am început să adun actele mașinii și mi-am amintit încă un lucru.
Cu doi ani înainte, trebuisem să plec aproape două luni cu serviciul.
Atunci Serghei se ocupase de câteva chestiuni legate de automobil, iar eu îi făcusem la notar o procură ca să poată, în numele meu, să se adreseze instituțiilor unde era necesară reprezentarea proprietarului.
După ce m-am întors, nu mai fusese nevoie de ea, dar nu mai ajunseserăm niciodată la notar.
Aproape că uitasem de procură, însă în acea dimineață mi-am dat seama că, după plecarea lui fără acordul meu, nu voiam să-i mai las asemenea împuterniciri.
La notar mi-au explicat imediat că anularea procurii nu îi interzice soțului meu să conducă mașina.
Pentru simpla conducere nici măcar nu avea nevoie de ea.
În schimb, după anulare, nu mai putea folosi documentul pentru a-mi reprezenta interesele sau pentru a efectua, în numele meu, acțiunile prevăzute în procură.
Am revocat procura și i-am scris imediat lui Serghei că fusese anulată.
Totodată, am repetat cererea de a-mi returna mașina.
Mi-a răspuns iritat:
„Ai ajuns deja și la notar?
Chiar nu ai nimic mai bun de făcut?”
După aceea am sunat un avocat și i-am explicat calm situația: mașina fusese cumpărată de mine înainte de căsătorie, Serghei o luase după ce eu refuzasem în mod explicit și acum nu voia să o returneze.
Mi s-a recomandat să păstrez toată corespondența, dovada achiziționării mașinii și documentele și să nu mai transform cererea de restituire într-o discuție telefonică fără sfârșit.
La sfârșitul conversației, am întrebat deja despre altceva, nu despre automobil.
— Dacă nu avem copii, dar soțul refuză să divorțeze prin oficiul stării civile, ce se întâmplă atunci?
Mi s-a explicat că, dacă unul dintre soți nu este de acord, divorțul se soluționează prin instanță.
I-am scris lui Serghei încă un mesaj:
„După întoarcerea ta, depun cererea de divorț.
Dacă ești de acord să facem totul prin oficiul stării civile, scrie-mi.”
Răspunsul a venit aproape instantaneu:
„Nu merg nicăieri cu tine să depun nimic.
Calmează-te și așteaptă să mă întorc.”
Și cu asta s-a rezolvat și această problemă.
El credea că în zece zile mă voi răzgândi.
Am pregătit actele pentru divorț chiar a doua zi și le-am depus la judecătoria de pace prin serviciul electronic al sistemului judiciar.
Nu aveam de gând să împart Hyundaiul în acest proces: mașina fusese cumpărată de mine înainte de căsătorie, iar documentele de achiziție se păstraseră.
Între timp, Serghei continua să-mi scrie.
Mai întâi mi-a cerut să deblochez cardul de combustibil măcar pentru drumul de întoarcere, apoi mi-a spus că mama lui era supărată din cauza mea, iar seara a trecut la un ton mai calm și a propus să „discutăm totul acasă, fără prostii”.
I-am răspuns doar în legătură cu mașina și am indicat termenul până la care solicitam să mi-o returneze.
După aceea, călătoria s-a scurtat pe neașteptate.
Au petrecut patru zile la Soci în loc de cele zece planificate, iar în seara celei de-a cincea zi Hyundaiul era din nou parcat lângă casă.
Am coborât în curte pentru că nu voiam să ne certăm pe palier.
Nina Petrovna era lângă fiul ei, dar nu a vrut să vorbească cu mine: și-a luat geanta și câteva minute mai târziu a plecat cu o mașină comandată.
Serghei mi-a întins cheia principală.
— Gata, mașina s-a întors.
— Mulțumită?
— Poate acum încetăm cu circul ăsta?
Am cerut al doilea set de chei.
S-a încruntat, a scos cheia din buzunar și mi-a dat-o și pe aceea.
— Acum le ai pe amândouă.
— Ce urmează?
— De acum înainte, fiecare se ocupă de treburile lui.
— Actele pentru divorț sunt deja la instanță.
La început, Serghei a crezut că încercam doar să-l sperii.
Am deschis pe telefon notificarea privind acceptarea documentelor și i-am arătat ecranul.
A citit-o, mi-a dat telefonul înapoi și a tăcut câteva secunde.
— Din cauza mașinii?
— Nu din cauza mașinii.
— Din cauza faptului că eu am spus „nu”, iar tu ai decis că poți oricum să faci cum vrei.
De data aceasta nu s-a mai certat.
Serghei a urcat în apartament doar ca să-și ia lucrurile de strictă necesitate.
După câteva zile și-a luat restul și s-a mutat la mama lui.
Am înlocuit cardul de combustibil, nu am mai dat nimănui al doilea set de chei, iar procura fusese deja revocată.
De atunci, Hyundaiul a rămas întotdeauna acolo unde îl lăsam eu.
