La restaurant li s-a adus nota pe care, în ultimii trei ani, o plătisem eu.
La ora zece seara, Serghei mi-a trimis o fotografie cu nota preliminară de la restaurant.
În partea de jos era suma de 31.840 de ruble, iar imediat după aceea a venit mesajul: „Îmi transferi?
Nu am acum atât pe card”.
Cel mai interesant era faptul că eu nici măcar nu mă aflam în acel restaurant.
Acolo erau Serghei, mama lui, Tamara Pavlovna, și cele două surori ale lui împreună cu soții lor.
Pe mine nu mă invitaseră, deși aflasem încă de dimineață că urma să aibă loc o cină de familie.
Despre invitație am întrebat eu însămi.
Serghei se pregătea să plece la serviciu și, în treacăt, m-a întrebat dacă voi avea nevoie de mașină seara.
I-am răspuns că mă voi descurca singură, apoi l-am întrebat unde urma să meargă el.
— Mama voia de mult să ne adune pe toți.
Astăzi, la șapte, mergem să stăm puțin la restaurant, — a spus Serghei și, dintr-un motiv oarecare, și-a ferit imediat privirea.
La început am crezut că invitația se subînțelege, așa că am întrebat adresa și am spus că voi reuși să ajung după serviciu.
Atunci mi-a explicat:
— Ania, doar să nu te superi.
Oksana și Lida au vrut să stăm doar în familie.
Mama, noi cu fetele…
Să ne amintim de vremurile vechi, să vorbim.
Aș fi putut înțelege asta dacă urmau să se întâlnească doar mama și cei trei copii adulți ai ei.
Uneori, rudele chiar vor să petreacă timp doar în formula lor veche.
Așa că am întrebat:
— Soții Oksanei și Lidei nici ei nu vin?
Serghei a tăcut puțin și a răspuns:
— Vin.
După asta, explicația despre „ai noștri” a început să sune cu totul altfel.
Eram căsătoriți de opt ani.
Pe soții surorilor lui îi cunoșteam cam de tot atâta timp cât mă cunoșteau și ei pe mine.
Sărbătoream împreună zilele de naștere, mergeam la casa de vacanță a Tamarei Pavlovna, ne întâlneam de sărbători.
Așa că împărțirea între rude și persoane din afară a apărut pentru mine destul de neașteptat.
— Deci, dintre toți soții și soțiile, doar eu sunt în plus?
— Nimeni nu te consideră în plus.
Oksana a propus formula asta, iar eu nu am vrut să încep o ceartă din cauza ei.
Nu am încercat să-l opresc.
Dacă cineva a decis să plece, nu are rost să stai în ușă și să-i ceri să rămână acasă.
Dar mai exista un lucru de care Serghei, dintr-un motiv oarecare, nu și-a amintit atunci.
În ultimii trei ani, în principal eu plăteam.
Totul începuse fără nicio înțelegere specială.
Cu trei ani în urmă, după ziua de naștere a Tamarei Pavlovna, stăteam la restaurant într-un grup mare.
Când au adus nota preliminară, Serghei nu avea suficienți bani pe cardul principal, iar eu am spus că voi plăti cu al meu.
A doua zi, Oksana și-a transferat partea.
Lida a trimis și ea banii, deși după câteva zile.
Totul era în regulă.
Apoi ne-am întâlnit din nou.
Tamara Pavlovna ne-a rugat dinainte pe mine și pe Serghei să achităm nota, iar surorile au promis că își vor transfera ulterior părțile.
Una a transferat, cealaltă a uitat, iar eu nu i-am mai amintit.
Treptat, asta a devenit un obicei.
Ne întâlneam o dată la două-trei luni și aproape de fiecare dată chelnerul îmi aducea mie nota preliminară.
Uneori cineva transfera banii mai târziu, alteori Serghei îmi dădea o parte din banii lui, dar tot mai des se întâmpla ca cea mai mare parte a sumei să rămână pe seama mea.
Câștigam puțin mai mult decât soțul meu, iar cheltuielile la restaurant nu reprezentau o problemă serioasă pentru noi, așa că mult timp nu am dat importanță acestui lucru.
Serghei, la rândul lui, suporta alte cheltuieli ale familiei.
Mi se părea că pur și simplu îi invitam pe niște oameni apropiați, cu care stăteam chiar eu la aceeași masă.
Oksana chiar a glumit odată:
— Cu Ania e comod să mergi la restaurant, ea își scoate cardul mai repede decât toți.
Atunci am râs și eu.
Acum fraza aceea nu-mi mai părea atât de amuzantă.
Serghei a plecat pe la șase și jumătate.
Mi-am pregătit cina, am pornit un serial și nu m-am mai gândit la restaurant până când a venit fotografia cu nota de 31.840 de ruble.
Nu am transferat banii.
M-am uitat câteva secunde la mesajul lui Serghei, pentru că la început am crezut că trimisese fotografia din obișnuință și că își va da singur seama cât de ciudat arată situația.
Dar imediat după aceea a scris:
„Ania, trimite-mi, te rog.
Lămurim după aceea”.
I-am răspuns:
„Serioja, astăzi ați decis să luați cina fără mine.
Atunci și plătiți fără mine.
De ce ar trebui eu să achit o întâlnire la care nici măcar nu am fost invitată?”
M-a sunat aproape imediat.
— Vorbești serios acum? — m-a întrebat.
— Înțeleg că te-ai supărat, dar noi suntem deja aici și ne-au adus nota.
— Și ce vă împiedică să o plătiți?
— Eu nu mă așteptam să plătesc toată suma.
Am crezut că, ca de obicei, îmi transferi tu, iar acasă ne lămurim.
Tocmai acel „ca de obicei” m-a deranjat cel mai tare.
— De obicei eu măcar eram la masa aceea.
Astăzi am fost declarată persoană din afară, dar cardul meu bancar, dintr-un motiv oarecare, a rămas „de-al familiei”.
Serghei a oftat greu și a spus că nu vrea să se certe în fața tuturor.
I-am răspuns că nici nu trebuie să se certe: la masă stăteau șase adulți și fiecare avea posibilitatea să-și plătească propria comandă.
Am încheiat conversația fără să țipăm.
Câteva minute mai târziu mi-a scris Oksana.
„Ania, de ce faci asta tocmai acum?
Noi doar am vrut să petrecem o seară liniștită.
Nimeni nu a vrut să te jignească.
Serghei se baza pe faptul că îi vei transfera banii, ca întotdeauna”.
I-am răspuns că nu mai aveam nicio pretenție față de dorința lor de a se întâlni fără mine.
Dar faptul că voiau să ia cina fără mine nu însemna că eu trebuia să le plătesc cina.
Oksana a mai scris câteva mesaje.
La început mi-a explicat că într-o familie nu se poate sta mereu cu socoteala banilor, apoi mi-a amintit de câte ori Tamara Pavlovna ne ajutase pe mine și pe Serghei.
Nu i-am mai răspuns.
Mai târziu s-a dovedit că la restaurant nu se întâmplase nicio catastrofă.
Toți aveau suficienți bani.
Doar că nimeni nu intenționase să cheltuiască atât de mult în acea seară, pentru că rudele hotărâseră dinainte că, așa cum se întâmpla de obicei, nota avea să fie achitată de mine și Serghei, iar în realitate banii aveam să-i transfer eu.
Au rugat chelnerul să împartă nota preliminară.
Serghei și-a plătit propria comandă și comanda mamei lui, Oksana a plătit împreună cu soțul ei, iar Lida împreună cu al ei.
Acolo s-a terminat totul.
Acasă, discuția a fost mai neplăcută.
Serghei s-a întors aproape de miezul nopții și, la început, era iritat.
Și-a scos geaca, a agățat-o în hol, a venit în bucătărie și a întrebat:
— Nu puteai măcar astăzi să transferi banii, iar după aceea să vorbim?
A ieșit foarte stânjenitor.
Mi-am pus ceașca de ceai în față și am întrebat:
— Dar dimineață nu ți-a fost stânjenitor să-mi spui că toți soții și toate soțiile sunt considerați familie, în afară de mine?
S-a așezat în fața mea și nu a răspuns imediat.
Apoi a început să explice că ideea fusese a Oksanei.
Ea voia să stea fără mine, pentru că în ultima vreme avuseserăm câteva discuții contradictorii.
Lida o susținuse.
Serghei înțelegea că mie îmi va fi neplăcut, dar hotărâse să nu se implice, ca să nu se certe cu surorile lui.
— Deci știai dinainte că intenționat nu sunt invitată?
— Știam.
— Și totuși aveai de gând seara să-mi ceri bani pentru toată masa?
După asta a tăcut mult timp.
Exact atunci conversația noastră a încetat să mai fie despre treizeci de mii de ruble.
Nu îi ceream lui Serghei să nu mai vorbească cu surorile lui și nici nu aveam de gând să-i impun reguli despre unde are voie să meargă.
Mă interesa altceva: de ce, atunci când trebuia ales un aranjament convenabil pentru surorile lui, absența mea îi convenise, iar când au fost necesari bani, și-a amintit imediat de mine.
Serghei a recunoscut că pur și simplu nu se gândise la asta.
Probabil chiar așa fusese.
În trei ani, toată lumea se obișnuise atât de mult cu acest sistem, încât nimănui nu-i mai trecea prin minte să discute dinainte cheltuielile de restaurant.
Dimineața, disputa a continuat în grupul familiei.
Oksana mi-a scris un mesaj lung.
Ideea era că îi pedepsisem intenționat pe toți prin bani pentru că nu mă invitaseră.
Nu am răspuns.
În schimb, a răspuns Serghei.
A scris că el fusese cel care greșise atunci când acceptase o întâlnire la care erau prezenți soții surorilor lui, dar nu și soția lui.
Apoi a adăugat că obiceiul de până atunci cu notele de restaurant trebuia să înceteze și că, de acum înainte, fiecare avea să-și calculeze din timp propriile cheltuieli.
Tamara Pavlovna a încercat să-i liniștească pe toți:
„Ajunge cu cearta.
În privința banilor, chiar este mai simplu ca fiecare să plătească pentru el, ca să nu mai existe discuții după aceea”.
Lida a scris scurt că a înțeles.
Oksana nu a mai răspuns nimic în acea zi.
După aceea, aproape două luni am vorbit cu ea doar atunci când era necesar.
Nimeni nu a început demonstrativ să lămurească relațiile, pur și simplu conversațiile au devenit mai rare.
Apoi a fost ziua de naștere a Tamarei Pavlovna.
M-a sunat chiar ea și m-a invitat la restaurant.
La masă eram din nou toți șapte.
Seara a trecut liniștit.
La început Oksana a fost distantă, apoi a început să vorbească mai mult, iar vechea poveste nu a mai fost adusă în discuție.
Când a venit momentul plății, Serghei l-a chemat el însuși pe chelner.
— Vă rog să împărțiți nota.
Pentru mine, soția mea și mama mea un bon, pentru Oksana și soțul ei al doilea, iar pentru Lida și soțul ei al treilea.
Chelnerul a întrebat despre câteva preparate comandate la comun, iar Serghei a spus cui trebuiau trecute.
După aceea, tuturor le-au fost aduse note separate.
Nimeni nu s-a certat și nimeni nu a mai întrebat cine trebuie să-i transfere cui bani după aceea.
De atunci, așa plătim de fiecare dată când mergem cu familia la restaurant.
