Valentina acceptă, dar în ziua tranzacției cumpărătoarele regretară acest lucru.
— Felicitări pentru achiziția avantajoasă!
Ia uite la Valia, ce naivă, v-a vândut pe nimic o asemenea proprietate, spuse Zinaida frecându-și mulțumită mâinile și imaginându-și cât de curând fiica ei împreună cu familia se va muta în noua casă.
Oksana zâmbea și ea.
Să plătească pentru o casă mare și solidă cât se cere de obicei doar pentru un teren i se părea un noroc incredibil.
Mașina viră pe strada cunoscută și se opri lângă poartă.
Oksana coborî prima din mașină.
Zâmbetul îi dispăru de pe chip.
— Mamă… reuși ea doar să spună.
Zinaida se întoarse spre fiica ei, apoi privi în aceeași direcție.
Timp de câteva secunde amândouă tăcură.
— Cum au îndrăznit?! strigă Zinaida furioasă.
În dimineața aceea amândouă fuseseră convinse că făcuseră o achiziție incredibil de avantajoasă.
Iar acum, dintr-un motiv oarecare, Oksana privea terenul de parcă îl vedea pentru prima dată.
Cu un an în urmă.
— Valia, iar te-ai apucat de meri? întrebă soțul Valentinei, ieșind din foișor și privind-o pe soția lui, care de aproape douăzeci de minute se ocupa de un copac tânăr.
— Doar am venit să ne odihnim.
— Atunci odihnește-te.
— Și tu?
— Și eu mă odihnesc.
— Cu foarfeca de grădină în mână?
Valentina zâmbi și continuă să taie crengile.
— Dacă nu fac asta acum, va rodi mai puțin.
— Aici nu mai avem o casă de vacanță, ci un fel de grădină botanică.
— Îți pare rău?
— Îmi pare rău doar de femeia care, abia ajunsă aici, caută imediat ceva de săpat.
— Nu te mai plânge.
Peste câțiva ani vei sta în foișor și te vei lăuda tuturor că soția ta a crescut o asemenea grădină.
— Asta da, ți-ai atribuit toate meritele dinainte, râse el, iar Valentina clătină din cap și se apucă din nou de măr.
Așa își petreceau weekendurile acolo.
De curând ridicaseră casa din bârne, apoi făcuseră aleile, sera și plantaseră mai mulți pomi fructiferi.
Soțul se ocupa de casă și de tot ce necesita o mână de bărbat, iar Valentina de grădină.
Uneori veneau pur și simplu să se odihnească, dar până seara se dovedea inevitabil că unul repara ceva, iar cealaltă lucra în grădină.
După moartea neașteptată a soțului, Valentina continuă să vină aici singură.
Și parcă totul era ca înainte: în șopron rămăseseră uneltele lui, în mansardă fotoliul pe care îl cărase cândva singur acolo din casă, iar lângă foișor creșteau merii pe care îi plantaseră împreună…
Doar că el nu mai era alături.
Uneori Valentina se surprindea pe punctul de a-și chema soțul să o ajute să repare ceva, apoi își amintea că acum trebuia să facă totul singură.
De aceea, unele lucruri nici măcar nu le atingea.
Pur și simplu nu se îndura.
Uneori Valia se așeza în foișor și își amintea cum alesese acest teren împreună cu soțul ei.
Voiau să fie un lac în apropiere și neapărat o pădurice, pentru că soțului ei îi plăcea să meargă după ciuperci.
Și atunci Valia lua coșul și mergea pe aceleași cărări cunoscute, gândindu-se la soțul ei și la cât de scurtă este viața omului.
Moartea soțului îi afectase sănătatea, iar Valentina slăbise mult și se îmbolnăvise.
Se ajunsese până acolo încât femeia în vârstă fusese „legată” de apartamentul din oraș timp de câteva luni.
Medicul îi interzisese să lucreze în grădină, să ridice greutăți și, în general, să facă ceva mai solicitant decât o plimbare scurtă.
Cel mai mult o chinuia gândul la casa de vacanță: cine va deschide sera, cine va uda castraveții, ce se va întâmpla cu recolta?
Dacă înainte hotăra singură ce și cum trebuia făcut, acum Valia devenise brusc dependentă de alții.
Copiii mergeau la casă ori de câte ori puteau, dar fiecare avea propria viață…
Și într-un astfel de weekend, Zinaida, vecina de la casa de vacanță, îi spuse Dașei, fiica Valentinei:
— Noi vom avea grijă de terenul vostru.
Dacă eu nu sunt, va veni Oksana cu copiii, nu îi este greu să treacă și pe la voi.
Suntem oameni simpli, udăm și plivim dacă e nevoie.
Și strângem și recolta.
— Vă mulțumim, Zinaida.
Nu prea avem bani în plus, dar vă putem da din recoltă, spuse emoționată tânăra.
Valentina se bucură și ea, pentru că avea relații normale cu vecina.
Puteau să vorbească peste gard și să discute noutățile.
De câteva ori Zina venise la Valia la plăcinte.
În general, se înțelegeau bine ca vecine.
Probabil tocmai de aceea Valia consideră ajutorul ceva firesc.
Zinaida avea și cheile de rezervă, pentru cazuri de urgență, așa că nu apărură probleme.
La început, Oksana își respectă conștiincios promisiunea.
Trimitea fotografii cu roșiile, suna să întrebe când era mai bine să culeagă castraveții și chiar chemase singură un meșter atunci când se blocase încuietoarea porții.
Valentina îi era recunoscătoare.
Apoi Oksana sună și anunță:
— Am schimbat vechea încuietoare.
Se bloca rău de tot.
— De ce nu mi-ai spus?
— De ce să vă spun?
Am rezolvat totul, nu vă faceți griji.
— Unde să-ți transfer banii?
— Pe numărul meu de telefon.
Valentina voia să mai spună ceva, dar tăcu.
În acel moment chiar nu avea chef să se ocupe de lucruri mărunte.
Când, la sfârșitul lunii, fiica ei veni să strângă legumele și fructele de pădure, rămase foarte surprinsă.
În casă se aflau cizme de cauciuc străine, iar pe verandă erau urme de noroi uscat.
Femeia făcu ordine, gândindu-se că se mai întâmplă.
Dar curând se dovedi că Oksana venea acum cu copiii în weekend nu la casa mamei sale, ci la vecini.
Putea rămâne în casa altcuiva câteva zile.
În grădină apăruseră straturi noi, iar în casă saci cu gunoi și lucruri străine.
Dar cireașa de pe tort era patul nefăcut, cu lenjerie care nu le aparținea.
Când Valentina se simți ceva mai bine și veni după încă un control medical, nu înțelese imediat ce se întâmpla.
— Sunt lucrurile voastre? o întrebă ea pe Dașa.
— Nu…
Eu aș fi strâns totul după mine, răspunse aceasta nedumerită.
Împreună merseră la Zina.
Oksana fu cea care le întâmpină.
— Mare lucru că am dormit de câteva ori la voi?
Doar am avut grijă de casă toată vara.
— Eu v-am rugat să aveți grijă de ea, nu să faceți mizerie.
Nu mai avem nevoie de ajutorul vostru, mulțumesc, spuse Valentina destul de sever.
Discuția se încheie acolo, dar seara Zinaida o sună pe vecină.
— Valia, de ce ai țipat la Oksana?
Ea v-a ajutat din tot sufletul.
— Nu este adevărat!
Nu am ridicat vocea.
— S-a supărat.
— Zina, dacă folosiți bunurile altcuiva, atunci aruncați gunoiul și strângeți patul.
Și, în general, mie mi-ar fi rușine să dorm fără permisiune în casa altuia.
— Și ce-i așa mare lucru?
Doar v-a ajutat.
Valentina oftă.
— M-a ajutat.
Și îi sunt recunoscătoare pentru asta.
Dar casa este totuși a mea.
După aceste cuvinte, Zinaida tăcu, apoi spuse pe neașteptate:
— Sigur că este a ta.
Și închise telefonul.
Valentina crezu că vecina va trage concluziile necesare, dar după câteva săptămâni deveni clar că ele continuau să intre în grădină și să facă acolo ce voiau.
Valentina privi toate acestea și clătină din cap.
Uneltele soțului erau împrăștiate prin șopron, iar fructele de pe tufă fuseseră culese aproape până la ultima boabă.
— Oksana, mulțumesc pentru ajutor, dar nu mai avem nevoie de el.
Sunt deja în stare să mă descurc singură.
Și vă rog să-mi dați înapoi cheile.
— Bine, dădu Oksana din cap.
Se vedea că era supărată.
Valentina nu se mai gândi la situația neplăcută cu vecinele până într-o zi când Oksana veni la gard.
— Nu vă gândiți să vindeți casa de vacanță?
— Nu.
De ce aș face-o?
— Eu și soțul meu ne-am gândit…
Sunteți singură, nu mai sunteți o femeie tânără.
La ce vă trebuie toată gospodăria asta doar pentru dumneavoastră?
Copiii dumneavoastră au treburile lor…
Iar nouă terenul dumneavoastră ne-ar conveni foarte bine.
— Aveți propriul teren.
— Cu copiii a devenit deja prea înghesuit acolo.
Iar la dumneavoastră ar fi perfect!
Valentina clătină din cap.
— Nu-mi vând grădina.
Îmi este dragă ca amintire.
Oksana nu răspunse nimic.
Dar a doua zi Zinaida începu aceeași discuție.
— Valia, totuși gândește-te.
— M-am gândit deja.
— Tinerii nu au suficient spațiu.
Iar tu ești singură aici.
— Și?
Care este problema mea?
Cumpărați alt teren, căutați, de ce v-ați agățat de mine? întrebă Valia ridicând mirată sprâncenele.
Zinaida nu găsi nimic de răspuns.
Apoi schimbă brusc subiectul:
— Doar știi că terenul acesta a aparținut cândva familiei noastre?
Valentina dădu din cap.
— Știu.
— Aici a locuit bunicul meu.
Apoi părinții mei.
Aici era grădina noastră.
— Era.
— Iar apoi mama a vândut terenul, pentru că avea nevoie de bani.
Erau vremuri grele…
— Terenul, Zina.
Nu casa, spuse Valentina privind-o pe vecină.
Pe acel teren, în perioada respectivă, într-adevăr nu exista nici casa actuală, nici foișorul, nici sera.
Acolo se afla doar un șopron vechi, aproape dărâmat, iar grădina era de mult năpădită de buruieni.
Mama Zinaidei hotărâse singură să vândă terenul și primise bani pentru el.
Abia după cumpărare, Valentina și soțul ei curățaseră terenul, merseseră acolo aproape zece ani doar „în natură”, apoi ridicaseră noua casă din bârne și timp de câțiva ani investiseră acolo tot timpul liber și toți banii disponibili.
— Și nici măcar nu contează cine cui a vândut.
Acum este proprietatea mea.
Zinaida făcu o grimasă nemulțumită și plecă.
După aceea, discuțiile despre vânzare deveniră regulate.
Oksana insista.
Valentina refuza.
Zinaida o convingea.
Valentina refuza din nou.
Acum încerca să evite vecina, iar din cauza stresului problemele ei de sănătate reapărură.
Atunci Zina începu să se ia de fiica Valentinei.
— Ce, Daria, iar este bolnavă mama ta?
Dacă ne-ar vinde terenul, ar putea trăi liniștită.
— Zinaida, cum puteți spune așa ceva?!
— Și ce este atât de grav?
Fără supraveghere, casa poate chiar să ia foc…
Și grădina se va umple de buruieni.
Cui o să o vindeți, unor proști?
Acum aveți ocazia să ne-o vindeți nouă.
Spuse o sumă.
— Glumiți, Zina?
Prețul a crescut de când a fost cumpărat.
Acum nu mai este doar terenul, ci și casa din bârne!
— Dar noi nu avem nevoie de casa voastră.
Important este terenul, minți Zina.
— Deci ce spui?
— Nu spun nimic.
Este proprietatea mamei, ea decide.
Se ajunse până acolo încât Zina și Oksana începură să facă mici răutăți.
Ba aruncau un chibrit, ca iarba uscată din grădină să înceapă să ardă…
Apoi sunau pompierii și polițistul de sector ca să se plângă.
Ba inundau straturile vecinei cu apă, lăsând „din greșeală” furtunul pornit sub gard.
O aduseră pe Valia până la un atac de cord.
— Mamă, trebuie să facem ceva.
Nu mai poate continua așa!
Oameni ca ele sunt capabili de orice.
De orice ticăloșie.
— Ce propui?
— Eu și soțul meu avem o idee… spuse gânditoare Dașa.
Valentina ascultă propunerea fiicei și a ginerelui și, pe neașteptate, răspunse:
— Bine.
În aceeași seară o sună pe vecină.
— Bună, Zina.
— Ce?
Te-ai hotărât? se bucură imediat vecina.
— Da.
Vând.
— La prețul terenului?
— La prețul terenului.
Pe chipul Zinaidei apăru un zâmbet atât de mulțumit, încât Oksana înțelese imediat că afacerea reușise.
— Atunci ne-am înțeles.
De ce ai tras atâta de timp?
Puteai deja să scapi de povara asta prea grea.
Eu însă abia peste două săptămâni voi putea să fac actele.
Am plecat la rude, la o nuntă.
Valentina zâmbi mulțumită.
Plecarea vecinei îi convenea de minune.
A doua zi, Valia îl sună pe ginere.
— Ei bine, începem?
Doar că trebuie făcut totul cu grijă.
— Desigur.
Facem totul, nu vă faceți griji.
Două zile mai târziu, ginerele veni la fața locului, inspectă casa din bârne și spuse:
— Lemnul este bun.
Are doar trei ani.
O demontăm cu grijă, numerotăm fiecare parte, o transportăm și o montăm din nou.
— Va fi greu? întrebă Valia îngrijorată.
— Dacă ar fi fost o casă veche, era altceva.
Dar asta este practic nouă.
Ne descurcăm, nu vă faceți griji.
— Atunci faceți-o.
Am cumpărat deja noul teren.
Nu este departe.
— Este vreun lac în apropiere?
— Este.
Și pădure.
Contractul fu semnat în oraș.
Zina nu inspectase grădina înainte și nu știa ce o aștepta.
De altfel, în contract era menționat doar terenul.
Exact terenul îl vânduse Valentina.
Zinaida răsfoi rapid documentele și le semnă fără să pună întrebări suplimentare.
Nici măcar nu-i trecu prin minte să caute vreo capcană, pentru că deja își imagina cum va aranja lucrurile în noua casă.
Iar casa Valentinei, între timp, se afla deja pe noul teren.
În acea zi memorabilă, pe drum, Zinaida chiar glumea:
— Vezi, Oksana, bine că nu am făcut un incendiu serios.
Altfel nu mai vedeam casa Valiei niciodată.
Și poate că ardeam și noi…
— Of, mamă, pur și simplu am avut noroc că Valia a decis să nu se pună cu noi.
Alta cu greu ar fi vândut pe nimic o asemenea proprietate.
Mașina se opri lângă poartă.
Oksana coborî, iar Zinaida veni în urma ei.
Amândouă priviră terenul și rămaseră cu gurile căscate.
— Ce-i asta?!
Cum să înțelegem?! șopti Oksana uluită.
Zinaida nu răspunse nimic.
Scoase telefonul și o sună pe Valentina.
Aceasta nu răspunse.
Oksana o sună și ea fără încetare.
Fără rezultat.
Atunci îi scrise:
„Valia, ce se întâmplă?
Unde este casa noastră?
Ne-ați înșelat?”
Răspunsul veni după câteva minute:
„Casa voastră este la voi, iar a mea este la mine.”
Oksana îi arătă mesajul mamei sale.
„Dar noi am cumpărat casa de vacanță!”
„Ați cumpărat terenul.
Exact asta v-am și vândut.”
Zinaida reciti mesajul de câteva ori.
Apoi scrise:
„Dar casa era pe terenul acesta!”
„Când terenul era al meu.
Acum terenul este al vostru, iar casa a rămas a mea.
Felicitări pentru achiziția avantajoasă.
Toate cele bune”, răspunse Valia și blocă numerele vecinelor.
Zinaida mai citi încă o dată mesajul, apoi își ridică privirea spre terenul gol.
Totul arăta exact așa cum își doriseră ea și Oksana: terenul le aparținea acum lor.
Doar că pe el nu se mai afla casa pentru care se zbătuseră atât de mult.
Oksana își privi furioasă mama.
— Mamă, și acum ce facem?!
Zinaida nu răspunse.
Își aminti brusc cum, cu doar câteva minute în urmă, se bucurase: „Să luăm și casa din bârne la prețul terenului, asta chiar este un cadou”.
Atunci i se păruse că Valentina cedase în sfârșit.
Acum devenea clar că Valentina le vânduse pur și simplu exact ceea ce ele insistiseră atât de mult să cumpere.
Iar acum, pentru lăcomie, nu mai puteau da vina decât pe ele însele.
