Acolo unde este lumina.
Telefonul suna insistent.
De parcă încerca să pătrundă prin zidurile vinovăției lui.
Pe ecran — un singur cuvânt: „Mama”.
Oleg stătea pe canapea.
Strângând telefonul vechi în palmă.
Și în piept ceva bătea surd — fie inima, fie o amintire.
Știa că nu ar fi trebuit să facă asta.
Cearta fusese neînsemnată — câteva cuvinte despre muncă, despre răceala lui, despre faptul că nu mai venise de mult acasă.
Dar în acel moment i se părea că mama nu înțelege că trăiește viața lui.
S-a supărat și pur și simplu a încetat să mai răspundă.
Acum era prea târziu.
Prea târziu să explice.
Prea târziu să-și ceară iertare.
Prea târziu să îmbrățișeze.
La înmormântare stătea deoparte.
Șervețelul alb al vecinei îi acoperea fața mamei.
Oleg nu se putea apropia.
În mintea lui răsunau ultimele ei cuvinte, spuse cu o lună în urmă.
— „Fiule, nu păstra ură în mine…”
Dar atunci a închis receptorul.
După înmormântare a rămas liniștea.
Dar după o săptămână — un apel.
Același număr.
A scăpat cana din mână.
Inima i s-a oprit.
Numărul mamei.
„Nu se poate”, — s-a gândit el.
Dar totuși a răspuns.
— Fiule… — s-a auzit o voce blândă.
Ca venind de departe.
Cu răgușeală.
Cu ecou.
— De ce nu ai venit?..
Oleg a înghețat.
— Cine ești?! — a strigat aproape.
Dar receptorul a scârțâit și apelul s-a întrerupt.
A căzut în fotoliu.
Mâinile îi tremurau.
Poate glumește cineva?
Poate au găsit telefonul?
Dar în acel telefon era o cartelă SIM.
Înregistrată pe numele mamei.
Și după moartea ei nimeni nu trebuia să aibă acces la ea.
Și-a amintit că la înmormântare telefonul nu fusese găsit.
Vecina spunea că au căutat peste tot — pe noptieră, în bucătărie, chiar și în grădina unde stătea deseori seara.
Nimic.
În acea noapte Oleg nu a dormit.
În mintea lui se învârtea vocea mamei.
Blândă.
Călduroasă.
Dragă.
Dimineața a plecat în sat.
Unde trăia ea.
Casa era goală.
Mirosurile se risipiseră.
Dar pe masă încă era o ceașcă cu urme uscate de ceai.
Pe pervaz — un prosop vechi tricotat și fotografii.
El era mic.
Cu pălărie albastră.
Mama zâmbea.
Îl îmbrățișa.
A luat fotografia în mână.
Și brusc, undeva într-un colț, pe vechiul comod, telefonul a sunat.
Același ton — „Cocorii” cântat de Bernes.
Oleg s-a apropiat.
Telefonul era cu adevărat acolo, sub ziare.
Ecranul strălucea: „Mama”.
A răspuns.
— Mamă…
Dar în loc de cuvinte a auzit respirația.
Încet.
Întreruptă.
De parcă cineva respira greu.
Și apoi vocea: — Nu pleca… Îmi este frig…
Oleg a dat înapoi.
Telefonul i-a scăpat din mâini.
A vrut să iasă din casă.
Dar picioarele parcă erau lipite de podea.
Afara vântul a început să bată.
Ferestrele au scârțâit.
În oglindă a apărut o umbră.
Telefonul a sunat din nou.
Și pe ecran — o fotografie.
Făcută de el acum câțiva ani.
Mama în grădină.
Cu un coș de mere.
Și jos — un mesaj nou: „Te aștept, fiule. Acolo unde este lumina”.
—
Oleg nu-și amintea cum s-a trezit.
Părea că nu a dormit deloc.
Telefonul stătea pe masă.
Tăcut.
Dar ecranul era aprins.
Ca și cum cineva tocmai îl ținuse în mână.
A luat cu grijă aparatul.
A privit în lista de apeluri.
Ultimul — „Mama”.
Exact la ora trei dimineața.
Dar… nu era nici ora apelului, nici durata.
Doar — „apel primit”.
A pornit înregistratorul.
A ascultat înregistrarea — și a înghețat.
Pe fundal, printre foșnete și respirație ușoară, se auzea o melodie.
Cea pe care mama o cânta când el era bolnav în copilărie: — „Baiu-baiușki-baiu, nu te culca la margine…”
Inima îi bătea în gât.
S-a așezat pe marginea patului.
Și-a strâns tâmplele cu mâinile.
„Poate e o halucinație? Sau cineva doar a găsit telefonul și se joacă cu mine?”
Dar cine ar cunoaște acest cântec de leagăn pe care îl cânta doar pentru el?..
Oleg a ieșit în curte.
Aerul rece îi tăia gâtul.
Păsările tăceau.
Și-a amintit cum mama ieșea în copilărie să întâmpine răsăritul.
— „Uite, fiule, dacă întâmpini dimineața cu bine, ziua va fi luminoasă”, — spunea ea.
El atunci râdea: „Mamă, ești vrăjitoarea binelui la noi!”
A zâmbit — și imediat a observat ceva ciudat.
Pe pământ, chiar lângă poartă, era vechiul ei fular.
Același pe care îl purta în ziua morții.
Gri.
Tricotat.
Mirosind a mușețel și ceva familiar.
Dar își amintea cu siguranță — fularul fusese pus în sicriu.
Mâinile i-au tremurat.
L-a ridicat încet.
Și în acel moment din casă a răsunat din nou telefonul.
Telefonul.
Din nou.
Oleg a alergat înăuntru.
A prins receptorul.
— Mamă?!
— Nu trebuia să pleci… — șopti vocea cunoscută.
— Îmi este frig aici, fiule… vino…
— Unde ești?! — a strigat el.
— Unde ești, mamă?!
— Acasă, — răspunsul venea parcă din pereți.
— Te aștept acasă…
Legătura s-a întrerupt.
Oleg stătea în mijlocul camerei.
Ceasurile se oprise de mult la ora trei.
Dincolo de perete ceva a bătut ușor.
S-a apropiat de perete — și a auzit trei lovituri ușoare.
De parcă cineva îl chema de dinăuntru.
A dat înapoi.
Inima îi bătea cu putere.
Sub picioare a trosnit o scândură.
S-a aplecat — și a văzut o crăpătură.
Sub ea — un plic.
O scrisoare veche.
Îngălbenită.
Plasă cu grijă.
Pe plic — scrisul mamei: „Pentru Oleg. Deschide dacă nu apuc să spun cel mai important lucru.”
A desfăcut încet hârtia.
„Fiule, dacă citești asta — înseamnă că nu mai sunt lângă tine.
Nu sunt supărată, dragul meu.
Doar să știi: dragostea nu moare.
Chiar dacă trupul e în pământ, sufletul încă este aproape.
Și dacă îți va fi durere — cheamă-mă.
Te voi auzi…”
Oleg tremura.
Și brusc, chiar în fața lui, telefonul s-a aprins singur.
Pe ecran a apărut un videoclip — mama stătea în grădină.
Zâmbea.
Își flutura mâna: — „Fiule, totul va fi bine…”
Dar în spatele ei, în cadru, a apărut o umbră.
Înaltă.
Neagră.
Fără față.
—
Oleg nu-și putea lua ochii de la ecran.
Videoclipul rula singur.
Ca și cum cineva îl pornise din altă lume.
Mama zâmbea.
Iar în spatele ei umbrele negre se apropiau tot mai mult.
— Mamă! — a strigat el.
Ca și cum ar fi putut să o oprească.
— Mamă, nu te întoarce!
Dar în înregistrare ea a întors capul — și videoclipul s-a întrerupt.
Ecranul s-a întunecat.
Și în aceeași secundă în casă s-a făcut întuneric.
Doar telefonul continua să lumineze în mâinile lui.
Încălzind camera cu o lumină rece.
Din întuneric s-a auzit un șoaptă: — Fiule… sunt aici…
— Unde? — Oleg se zbătea prin cameră.
— Mamă, te rog, nu pleca!
— Nu te teme.
Trebuie să-ți arăt calea.
Nu te-ai iertat, nu?
S-a așezat în genunchi.
— Iartă-mă…
Iartă-mă că nu am răspuns…
Iartă-mă pentru tot…
Răspunsul a fost un vânt blând, aproape cald.
Perdeaua s-a mișcat.
Și din fereastră au început să cadă mici petale albe de măr.
Dar meri nu mai înfloriseră de mult timp.
Deodată, casa părea că prinde viață.
Vasele au început să clănțăne ușor.
Ceasurile de pe perete au pornit.
Arătând exact ora aceea — 03:00.
Telefonul din mâini a început să lumineze din nou.
Dar acum pe ecran nu apărea un nume, ci mesajul: „Urmărește lumina”.
Oleg a ieșit încet afară.
Luna era jos pe cer.
Iluminând poteca către vechiul grădină.
Și acolo, lângă măr, unde mama stătea adesea seara, ardea o luminiță slabă.
Ca o lumânare.
S-a apropiat mai mult.
Lângă copac era o cutiuță mică.
Legată cu o panglică albastră.
Oleg a recunoscut-o imediat.
Era cutia pe care i-o dăduse mamei în tinerețe, din primul său salariu.
A deschis-o.
Înăuntru era o fotografie veche.
Ei doi împreună.
El încă băiețel.
Iar mama îl săruta pe obraz.
Sub fotografie era un bilet.
„Dragul meu, dacă vreodată ți se va face întuneric — mergi acolo unde este lumină.
Voi fi mereu lângă tine, atâta timp cât îți amintești de mine”.
Lacrimi i-au curs pe față.
A strâns fotografia la piept.
Și pentru prima dată după mult timp a simțit nu frică, ci căldură.
Vântul s-a oprit.
Și undeva aproape s-a auzit un râs slab, abia perceptibil.
Același râs, matern.
— Mamă… — a șoptit el.
— Te simt.
Și deodată în jurul lui totul s-a umplut de o lumină blândă.
Nu de la lună.
Nu de la lampă.
Din aerul însuși.
A înțeles: era ea.
Umbra a dispărut.
În locul ei — claritate.
Liniște.
Senzația că casa prinde viață.
Că respiră împreună cu el.
A doua zi dimineață, Oleg a plecat în oraș.
Telefonul l-a lăsat în casă.
Pe pervaz.
Să rămână acolo, unde totul a început, legătura pe care moartea nu a putut-o rupe.
Câteva zile mai târziu, vecina l-a sunat.
— Oleg… e ciudat… La voi noaptea se aprinde lumina.
— Ce lumină? — a întrebat el.
— Blândă.
Albastră.
În fereastra mamei tale.
Ca și cum cineva ar sta și ar aștepta.
El a zâmbit, privind cerul.
— Să aștepte, mătușa Nina…
— Să aștepte.
Și de atunci, de fiecare dată când la trei noaptea suna telefonul de afară, Oleg nu se temea.
Știa că nu este înfricoșător.
Este mama care îi amintește.
Că dragostea este mai puternică decât moartea.
