Pisica, strângând urechile și mieunând jalnic, a sărit brusc în brațele bărbatului! Acesta, uluit, a scăpat undițele și uneltele, a strâns mai tare la piept micuțul salvator blănos și, întorcându-se brusc, a fugit, dar…
Știți ce este pescuitul sub gheață? Nici eu nu pot să-mi dau seama cu ușurință…
Bărbații stau în frig, privind prin gaura făcută în gheață, chiar în mijlocul lacului.
Din afară, pare ciudat și fără sens. Și, cum e de mirare, trebuie să alegi și momentul potrivit.
Unul dintre acești „entuziaști”, deși nu era un pescar pasionat, a vrut să demonstreze ce poate.
Mai ales soției, care, ca orice om rațional, punea mereu întrebarea perfect logică:
— Ce cauți acolo, pe acea bucată de gheață? Să îngheți și apoi să te alegi cu febră? Nu există altă explicație. Cred că peștii nu mai sunt de mult acolo!
Bărbatul s-a supărat. Chiar voia să demonstreze că poate prinde ceva demn chiar și într-un lac înghețat.
Și găurile pe care le făcea erau de obicei cam slabe — aproape de mal.
Singurul lucru pe care îl puteai prinde era o tuse sau o răceală.
De data aceasta a decis să plece foarte devreme dimineața.
Încă era întuneric. Ca să apuce „locul dorit” mai aproape de centrul gheții.
Spus și făcut. În întuneric complet, sub vânt și cu lanternă, a început să foreze gaura.
Apoi a scos uneltele, ceaiul fierbinte, a așezat scaunul și, așezându-se, a privit în apa întunecată și înghețată…
Dar atunci a auzit… un sunet. Prin căciula groasă și călduroasă.
Scuturând amorțeala, s-a concentrat din nou. Dar sunetul s-a repetat. Era clar, de neconfundat.
S-a uitat în jur — chiar în cercul de lumină stătea o pisică mare, gri.
Aceasta se mișca de pe o labă pe alta și miauna încet, privindu-l pe pescar cu ochi implorători.
— Ce faci aici? — s-a mirat bărbatul.
— O să îngheți, sărăcuța. Labele, vezi, deja ți s-au răcit.
Pisica a miaunat din nou jalnic, mișcând labele pe gheață. Evident, era chinuită să stea pe frig.
Bărbatul s-a gândit, a scos din rucsac păturica pe care uitase să o așeze pe scaun și un sandviș cald cu chiftea.
A pus chifteaua pe capac și a așezat-o pe păturică:
— Hai, mănâncă.
Pisica nu a mai stat pe gânduri. A mâncat repede, a privit bărbatul cu recunoștință și a miaunat din nou.
— Cu plăcere, — a dat din cap pescarul.
— Du-te acasă. Aici nu e locul tău.
Pisica s-a retras încet…
Curând s-a luminat. Soarele pătrundea printre coroanele copacilor, iar ceilalți pescari deja începeau să se adune.
Bărbatul a zâmbit: de când a apărut pisica, a prins câțiva pești. Chiar și mici — dar e un fapt!
Și deodată a observat din nou pisica.
— Tu iar? Vrei pește? — a întrebat el și i-a aruncat pisicii unul dintre peștii prinși.
Pisica a mirosit, s-a strâmbat și a sărit înapoi.
— Nu vrei? Ei bine, atunci. Chifteaua s-a terminat. Du-te la ceilalți, — a făcut bărbatul semn către pescarii care veniseră.
Dar pisica stătea încăpățânată pe loc și țipa din ce în ce mai tare. Evident, nu venise pentru mâncare.
— Ce vrei? — a spus pescarul iritat.
— Nu mai am nimic!
Pisica se uita în ochii lui, parcă încercând să spună ceva…
Soarele a răsărit, luminând suprafața înghețată. Atunci au strigat pescarii de pe mal.
Cei care mergeau deja pe gheață au scăpat undițele și s-au întors în grabă, alunecând, căzând, ridicându-se din nou.
Și atunci a înțeles!
O fisură imensă se întindea rapid pe gheață chiar spre el, însoțită de un zgomot înfricoșător.
Cum nu a observat asta mai devreme?
Poate din cauza căciuluiței?
Pisica, țipând, a sărit în brațele bărbatului! Acesta a scăpat totul, a prins animalul, s-a întors și a fugit… dar a întârziat.
Un imens bloc de gheață s-a desprins și a plutit spre marea deschisă, acolo unde se loveau și se sfărâmau alte blocuri de gheață.
Pescarul privea îngrozit, strângând pisica, până când aceasta a șuierat.
Asta l-a adus cu picioarele pe pământ.
— Ai vrut să mă salvezi… — a șoptit el.
— Pentru o singură chiftea… Și eu te gonisem.
A ridicat pisica tremurândă la față, a suflat pe ea ca să o încălzească.
Apoi a început să se uite în jur, încercând să înțeleagă cum să iasă.
Blocul de gheață era mare. Deocamdată — stabil. Dar vântul și curentul ar fi putut să o ducă departe.
Pisica, torcând încet, s-a lipit de bărbat.
În ciuda pericolului mortal, se freca de el și mârâia ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Atunci teama a dispărut. Bărbatul a scos telefonul din buzunarul interior și a sunat salvatorii.
A dat coordonatele, s-a așezat pe scaun și a spus:
— Ei bine, prietene, poate mai prindem ceva?
Pisica a privit și a miaunat încet în răspuns.
— La naiba cu toate, — a zâmbit el, ascunzând pisica sub jachetă și ridicând uneltele împrăștiate.
Au trecut cinci ore.
Elicopterele scurmau suprafața mării. Unul dintre salvatori a observat o jachetă portocaliu-închis.
Era aceeași jachetă — cadou de la soție.
Elicopterul a plutit, s-a coborât cablul. Pescarul trebuia să se atașeze.
Dar a făcut cu mâna — așteptați.
A deschis rucsacul, a pus pisica în el, a închis fermoarul și doar atunci a arătat: acum se poate.
Când l-au ridicat la bord, pisica a sărit din rucsac și a fugit spre el.
— Liniște-liniște, micuțule, — a șoptit el, mângâindu-l pe spate.
— Ne întoarcem acasă.
Ușa a deschis soția. Bărbatul a zâmbit:
— Am adus captura.
— Nu se poate! — a spus ea uimită.
A desfăcut jacheta și a scos pisica mare și gri.
— Ce frumusețe! De unde ai găsit-o?
— Momeala a fost chifteaua ta, — a făcut el cu ochiul, sărutând-o pe obraz.
A scos rucsacul și l-a pus pe masă. Soția a rămas cu gura căscată: din rucsac ieșea coada unui pește.
— Uau! De unde ai prins așa ceva?
— E secret, — a zâmbit el, privind pisica.
Dar aceasta nu asculta. Își găsise deja ea — pe cea care mirosea delicios și confortabil. O mângâia și torcea…
Bărbatul nu a mai mers la pescuit. Nici iarna, nici vara.
Poate pentru că deja și-a dovedit totul. Sau poate pentru că niciodată nu a fost pescar.
Și cine suntem noi să-i judecăm…
