Aici timpul parcă nu se supunea limbilor ceasului — el era măsurat de clopotele bisericii, de schimbarea anotimpurilor și de tradițiile liniștite, aproape imperceptibile, care se împleteau ani la rând în viața localnicilor.
Pentru Galina Stepanovna, acest ritm obișnuit se transformase demult într-o capcană, ale cărei ziduri erau pavate cu faianță perfect spălată și cu parchet lustruit până la strălucire.
Astăzi împlinea cincizeci și cinci de ani.
S-a trezit încă înainte de răsărit — la cinci dimineața, așa cum se obișnuise de-a lungul anilor.
Obiceiul de a se trezi înaintea tuturor și de a se culca ultima devenise deja o parte din ea însăși.
A mers în bucătărie.
În casă domnea o liniște densă, aproape tangibilă.
Pe masă se afla lista de produse și un plan detaliat pentru pregătirea mâncărurilor festive.
— Sarmale — de două feluri, cu carne și de post, pentru că nașa Oksana ține post, — murmura ea încet, verificând punctele.
— Salată Olivier, salată cu bețișoare de crab, piftie… Plăcinte: „Vyșivanka” cu mac, Medovik și cu vișine…
S-a oprit la cuvântul „cu vișine”.
Acesta era desertul ei preferat — un pandișpan delicat, aciditatea fructelor și o cremă ușoară.
Cândva, mama o învățase să-l pregătească încă din copilărie.
Dar Bogdan… el nu suporta deloc vișinele.
— De ce să te mai complici? — spunea el mereu.
— Mai bine coace un „Napoleon”, să fie mai multă cremă.
Galina a scos din congelator o pungă cu vișine.
Mâinile i s-au întins singure spre ea… dar inima i s-a strâns.
A pus încet fructele înapoi.
Astăzi va fi din nou „Napoleon”.
Așa cum îi place lui Bogdan.
Chiar și de ziua ei, a făcut alegerea nu în favoarea ei.
Această conștientizare a înțepat-o dureros, dar ea doar a oftat greu și a pornit cuptorul.
La opt dimineața, Bogdan a intrat în bucătărie tropăind zgomotos.
Într-un maiou lăbărțat, nebărbierit, arăta de parcă tocmai s-ar fi întors dintr-un drum greu.
Nici măcar nu a salutat — doar a deschis frigiderul.
— Galiu, unde e cârnatul acela pe care l-am cumpărat ieri? — a întrebat el, fără să se uite la soția lui.
— L-am lăsat pentru solianka, Bogdan, — a răspuns ea încet, continuând să curețe morcovii.
— Pentru solianka? Cine mănâncă solianka în martie? Dă-l aici.
A scos recipientul, a luat cârnatul și a început să-l taie chiar deasupra mesei curate.
Firimiturile au căzut pe suprafața abia ștearsă.
În interiorul Galinei, ceva s-a strâns din nou dureros — ieri petrecuse o oră întreagă aducând această masă la o curățenie perfectă.
— Bogdan, tocmai am făcut curat… — a încercat ea să zâmbească, dar zâmbetul i-a ieșit slab.
— Hai, nu începe, — a făcut el un gest de lehamite, mestecând.
— Apropo, azi vin Serghei cu Oksana. Am spus că avem sărbătoare.
Galina a încremenit.
— Serghei? Iar? Dar e jubileul meu… Eu voiam doar să stăm noi doi… sau să o chem pe Olena cu copiii…
— Hai, lasă! Care Olena? Ea are mereu treabă. Iar Serghei e nașul! Și aduce carne, și face frigărui. O să-ți fie mai ușor.
„Mai ușor…” — a gândit ea cu amărăciune.
Treizeci și doi de ani trăise lângă acest om.
Îi știa fiecare cuvânt, obicei, dispoziție.
Dar deodată a înțeles — nu-l cunoștea deloc.
Și și mai înspăimântător — el nici măcar nu încercase să o cunoască pe ea.
Pentru el, ea nu era o persoană, ci o funcție.
Soția care gătește, calcă și este mereu de acord.
— Nici măcar nu m-ai întrebat dacă vreau să-l văd pe Serghei… — vocea i-a tremurat.
— Galiu, hai, nu începe cu istericalele tale! — a răspuns el iritat.
— E sărbătoare. Vin oameni. O să fie vesel. Ce-ți mai trebuie la vârsta ta?
„Deloc asta…” — a gândit ea.
A continuat în tăcere să taie morcovii, simțind cum fiecare tăietură a cuțitului părea să-i ia o bucățică din propria viață.
Ziua aceea abia începea, dar în aer se simțea deja ceva inevitabil…
Până la prânz, bucătăria se transformase într-un adevărat front: aburi, miros de ceapă prăjită, oale care fierbeau.
Totul era ca de obicei — și în același timp parcă străin.
Bogdan a plecat la garaj, lăsând în urmă un munte de vase murdare.
Nici măcar nu s-a gândit să le spele.
Și, ca întotdeauna, Galina a făcut asta.
Spăla, strângea, ștergea — cu o liniște ciudată.
Nu o liniște înțeleaptă, ci hotărâtă.
Liniștea unui om care a decis deja totul.
La ora trei, s-a dus să se schimbe.
Pe pat era întinsă o rochie bleumarin — din mătase, cu broderie.
În ea se simțise cândva frumoasă.
Astăzi a îmbrăcat-o din nou.
Pentru prima dată după mulți ani, s-a privit nu ca pe o „mamă” sau o „soție”, ci ca pe o femeie.
— Ei bine, Galina Stepanovna… ești pregătită? — i-a spus încet reflecției sale.
Nu a fost niciun răspuns.
Dar nici nu era nevoie de unul.
Spre seară, casa s-a umplut de zgomot.
— Sărbătorita! Unde sunt paharele? — a răsunat vocea lui Serghei.
Au venit oaspeții.
Râsete, conversații, miros de carne…
— Galiu, la mulți ani! — a spus Oksana și imediat s-a dus în bucătărie.
— Vai, e cam puțină piftie…
Galina stătea deoparte și privea cum casa ei devenea din nou străină.
— Mamă, unde sunt farfuriile? — a întrebat fiica ei, Iulia.
— Pune copilul în dormitor, — a răspuns calm Galina.
— Dar pătura de acolo e deschisă la culoare…
— E în regulă.
Ea a intrat în sufragerie.
Bogdan deja ridica un toast:
— Prieteni! Treizeci și doi de ani împreună! Galia mea e de aur! Totul stă pe umerii ei!
— Vreau să spun un toast, — a rostit ea deodată.
Toți au tăcut.
— Timp de treizeci și doi de ani am fost comodă, — a început ea.
— Am gătit, am îndurat, m-am adaptat… Dar astăzi am înțeles — în casa asta nu există loc pentru mine. Există loc pentru mâncare, oaspeți, obiceiuri… dar nu pentru mine cea adevărată.
— Galiu, ce ai? — a râs nervos Bogdan.
— Pentru prima dată sunt trează cu adevărat, — a răspuns ea calm.
— Și înțeleg: ca să te găsești pe tine, trebuie să lași în urmă ceea ce te face nefericită.
A ridicat paharul.
— Beau pentru mine. Pentru femeia care în sfârșit a devenit liberă.
A băut și a ieșit.
În dormitor o aștepta geanta pregătită dinainte.
Când s-a întors la ușă, Bogdan a întrebat derutat:
— Unde pleci?
— Tortul e în frigider. „Napoleon”. Preferatul tău, — a spus ea calm.
— Iar eu încep să-mi trăiesc propria viață.
A deschis ușa.
Aerul nopții mirosea a libertate.
Și ea a plecat.
Înainte — spre o viață nouă, unde în sfârșit a devenit ea însăși.
