— Anton! Mă simt atât de rău… — a scăpat de la Mașa, de parcă fiecare silabă era smulsă dintr-o inimă sfâșiată.
Degetele ei, înfipte în volan, s-au albit ca marmura, ca și cum în ele nu curgea sânge, ci gheață.
În piept — nu doar durere, ci o tortură infernală: ca niște menghine de oțel înfipte în inimă, strângând-o încet, sucind-o, rupând-o în bucăți.
Fiecare respirație era ca un act eroic, fiecare bătaie a inimii — ca o prevestire a catastrofei.
— Ce? Mașa! Oprește mașina! Chiar acum! — a strigat Anton, iar vocea îi tremura de groază.
— Nu pot… — a șoptit ea, buzele i se mișcau, dar picioarele parcă erau lipite de pedale.
— Picioarele… nu mă ascultă… Nu le simt…
El s-a repezit la volan, l-a prins peste mâinile ei, simțind cum sub degete tremură metalul și trupul soției.
Mașina, ca un animal rănit, a început să se clatine pe șosea, a virat brusc la stânga, aproape lovindu-se de un camion uriaș, al cărui claxon a sfâșiat aerul ca o împușcătură.
Din spate s-au auzit claxoane furioase — șoferii, îngroziți, frânau brusc.
— Frânează! Ieși pe acostament! Repede! — urla Anton, încercând să stabilizeze traiectoria.
Cu greu, cu mâini tremurânde, Mașa a reușit să tragă pe marginea drumului.
Mașina s-a oprit, ca și cum ar fi expirat ultimul suspin.
Mașa s-a lăsat pe spătarul scaunului, gâfâind după aer ca un înecat.
Chipul i s-a cenușit, buzele i se făceau albăstrii, ca la un mort.
Ochii i s-au dat peste cap.
— Respiră! Mașa, respiră! Mai adânc! — Anton o zguduia de umeri, dar răspuns nu era.
A sărit din mașină, a alergat în jur, a deschis portiera.
Mașa era aproape inconștientă — palidă, rece, pulsul de la gât — ca o tobă nebună, sacadat, neregulat, ca și cum inima încerca să iasă afară, să fugă de trupul care o trădase.
— Gata! Treci pe locul din dreapta! Conduc eu! — a răcnit el, ridicându-și soția în brațe, ca pe un copil.
— Anton… dar tu ai băut… — a horcăit ea, încercând să se împotrivească.
— Nu contează! Nu contează nimic! Mergem la spital! Acum! — Vocea îi tremura, dar în ea răsuna o hotărâre de fier.
A așezat-o pe scaunul din dreapta, a trântit portiera, a sărit la volan.
A pornit motorul, a apăsat accelerația la podea.
Acul vitezometrului a sărit — 120, 140, 160 km/h.
Vântul izbea parbrizul, mașina răgea ca o fiară înfuriată.
Mașa gemea, strângându-și pieptul, ca și cum încerca să-și țină inima înăuntru.
— Rezistă, iubita mea… doar zece minute… aproape am ajuns… — șoptea Anton, strângând volanul atât de tare încât încheieturile i s-au albit.
— Anton… dacă se întâmplă ceva… copiii… ai grijă de ei… — a reușit să spună, iar în ochii ei au apărut lacrimi.
— Taci! — a strigat el, și lacrimile i-au izbucnit pe obraji.
— Niciun «dacă»! O să trăiești! O să trăiești o sută de ani! Mă auzi? Mă auzi?!
Dar în sinea lui se ruga: Numai să ajungem la timp.
Numai să nu fie prea târziu.
Numai inima să nu cedeze…
Totul a început acum jumătate de an.
După a doua naștere.
După venirea pe lume a lui Serezha — mare, 4 kg 200 g, nașterea a durat două zile, cu stimulare de urgență, aproape au făcut cezariană.
Mașa a ieșit din maternitate sprijinită de cârje, o săptămână nu s-a ridicat din pat.
Trupul era stors, ca o cârpă.
Și după o lună — primul atac.
Noaptea.
S-a trezit simțind cum inima îi bate de parcă vrea să sară din piept.
Bătea cu putere, sălta, se zbătea să iasă.
Părea că se va rupe dintr-o clipă în alta.
— Anton! Sună la ambulanță! — a șoptit gâfâind.
— Ce s-a întâmplat? — A sărit, pierdut.
— Inima… ea… parcă se rupe…
A scotocit după telefon, iar când l-a găsit — durerea dispăruse.
Mașa s-a așezat, a băut apă, s-a stăpânit.
— Gata… a trecut.
Probabil stres.
M-am agitat.
— Sigur? Poate totuși să chemăm?
— Nu e nevoie.
O să-l trezim pe Serezha.
Mergem mâine.
Dar mâine nu a mai venit.
Dimineața Anton a insistat — la doctor, la cardiolog, la terapeut.
Dar Mașa făcea un gest de respingere, ca la o muscă sâcâitoare.
— N-am timp, Anton.
Copiii, casa, treburile… o să merg mai târziu.
„Mai târziu” s-a tot prelungit luni întregi.
Nu s-a dus.
Îi era frică.
Dar dacă îi pun un diagnostic?
Dar dacă e nevoie de operație?
Cine are grijă de copii?
Cine de casă?
Cine de ei, dacă ea nu mai e?
Crizele au revenit.
La început o dată pe săptămână.
Apoi — de două, de trei.
Apoi — zilnic.
Mașa a învățat să facă față: respira adânc, tușea, apăsa pe piept, lua validol.
Uneori ajuta.
Alteori — nu.
Anton vedea.
El vedea totul.
Vedea cum ea pălea, transpira, își strângea pieptul în somn.
Dar tăcea.
Îi era frică.
Îi era frică să audă adevărul.
Era mai ușor să se prefacă că e doar oboseală, că o să treacă, că organismul „se reface”.
— Mașa, poate totuși te verifici? — întreba el, încercând să nu pară acuzator.
— De ce? O să treacă singur.
După naștere — totul se reașează, — îl respingea ea.
— Jumătate de an se tot „reașează”, — observa el cu amărăciune.
— Și ce? Lui Lenka l-a durut capul un an după a doua naștere.
Și i-a trecut.
Și așa de fiecare dată.
Scuze.
Justificări.
O frică mai puternică decât durerea, decât rațiunea, decât dragostea.
La pescuit au plecat pe neașteptate.
Vineri, copiii la bunica, soarele strălucea auriu, cerul — limpede ca o lacrimă.
Vremea — ideală.
— Hai să fugim la lac? — a propus Anton.
— Hai! Trebuie să ne odihnim de oraș, — zâmbi Masha.
Au luat cortul, sacii de dormit, undițele, grătarul, mâncare, vin.
Masha se simțea aproape fericită.
Se mira chiar — toată o săptămână nu avusese crize.
— Vezi? Ți-am spus — trece de la sine! — râdea ea.
— Să dea Dumnezeu, — murmură Anton, dar în suflet se îndoia.
Lacul i-a întâmpinat cu liniște, cu miros de pin și prospețime.
Păsările cântau, vântul șoptea printre stuf.
Au montat cortul, au aprins focul.
Anton a mers la pescuit, Masha pregătea ciorbă de pește.
Seara — frigărui, cartofi copți în coajă, bere pentru Anton, ceai de plante pentru Masha.
Stăteau lângă foc, priveau stelele, care atârnau atât de jos, de parcă le-ai fi putut atinge.
— Ce bine e… — suspină Anton. — Trebuie mai des așa.
— De acord. Doar că e mai greu cu copiii.
— Nu-i nimic. Vor crește. Vom merge cu toții.
S-au culcat în cort, fericiți, relaxați.
Dimineața — scăldat în apa răcoroasă, plajă, râsete, frigărui.
Masha se simțea tânără, puternică, vie.
— Oare chiar a trecut totul? — se gândea ea, privind la Anton. — Poate că m-am temut degeaba?
S-au pregătit să plece la prânz.
Anton băuse trei sticle de bere — nu era beat, dar sigur nu putea conduce.
— Conduci tu, Masha?
— Desigur, — zâmbi ea.
Prima oră au mers ușor.
Râdeau, își aminteau copilăria, planificau concediul.
Apoi — liniște.
Și în acea liniște — primele înțepături în piept.
Ușoare, abia simțite.
— Anton, deschide geamul. E înăbușitor, — spuse ea.
— Pornește aerul condiționat.
— Nu ajută.
Aer era, dar plămânii refuzau să-l primească.
Inima a început să bată nebunește — 120, 140, 160 de bătăi pe minut.
Și apoi — o lovitură.
Ca un ciocan în piept.
Masha țipă.
— Ce?! Masha! Ce?!
— Inima… Anton… mă simt rău… — șopti ea stins.
Apoi — ca într-un coșmar.
Marginea drumului.
Schimb de locuri.
Goană nebună.
Vânt, mașină, țipete, sirene.
Polițiștii i-au oprit la intrarea în oraș.
— Șoferul, actele!
— La spital! Soției îi e rău! — strigă Anton.
Polițistul privi în mașină.
O văzu pe Masha — cenușie, cu buze vineții, sufocându-se.
Fără un cuvânt a pornit sirena.
— După noi! Urmați-ne!
Au ajuns în cinci minute.
Camera de primiri urgențe, strigăte, tărgi, doctori.
— Ce s-a întâmplat?
— Inima! De jumătate de an are crize!
— După naștere?
— Da…
— Ați mers la cardiolog?
— Nu…
Doctorul clătină din cap.
Masha deja pe targă, o duceau la reanimare.
— Anton… — șopti ea.
— Sunt aici! Nu te teme! Totul va fi bine!
— Copiii…
— Nu te gândi la ei! Gândește-te la tine!
Au dus-o.
Anton a rămas pe coridor.
Se așeză pe bancă, capul în mâini.
Inima îi sângera.
Prost.
Idiot.
Trebuia s-o ducă cu forța la doctor.
Să insiste.
Să implore.
Dar el a crezut în „trece de la sine”.
O oră.
Două.
Trei.
Nimeni nu ieșea.
Seara apăru un doctor — tânăr, obosit.
— Sunteți soțul?
— Da! Cum e?
— Grav. Cardiomiopatie dilatativă postnatală.
Inima e mărită, fracția de ejecție — 30%.
Asta înseamnă că inima funcționează la o treime din normal.
— Ce înseamnă asta?
— Acum o stabilizăm.
Apoi — operație.
Posibil stimulator cardiac.
Sau… — ezită el, — transplant.
Anton se așeză.
Lumea s-a prăbușit.
A sunat-o pe soacră.
— Mamă, suntem la spital. Masha… cu inima.
— Doamne! Ce s-a întâmplat?
— Criză. E la reanimare.
— Venim imediat!
— Nu. Nu lăsați copiii. Eu sunt aici.
Noaptea se târa ca o veșnicie.
Anton bea cafea, se plimba, suna.
— Starea e stabilă. Așteptați.
Dimineața a ieșit un doctor cărunt.
— Puteți intra. Cinci minute.
Reanimare.
Aparate care piuie, fire, tuburi.
Masha — palidă, la ventilator, în comă.
— Masha… Măshuța…
Ochii i s-au mișcat.
S-au deschis.
A încercat să zâmbească.
Nu a reușit.
O lacrimă i-a alunecat.
— Sunt aici. Te vei face bine. Îți promit.
Ea i-a strâns degetele — slab, dar i-a strâns.
— Timpul a expirat.
— Încă un minut!
— Nu se poate.
După trei zile — miracol.
Masha respira singură.
Tubul a fost scos.
— Anton… — șopti ea.
— Dragă! Ești vie!
— Mă simt rău… Dar sunt vie…
— Cel mai important — ești vie.
— Copiii?
— Te așteaptă. Spun că mama vine acasă curând.
— M-am speriat atât de tare… Am crezut că e sfârșitul…
— Nu te gândi. Vei reuși.
— Iartă-mă… că nu am mers la doctor…
— Și eu sunt vinovat. Amândoi.
— Dacă am fi mers imediat… poate cu pastile…
— Acum nu mai contează. Cel mai important e că te tratezi.
Au externat-o după două săptămâni.
Anton a întâmpinat-o cu flori.
— Acasă… — șopti ea.
Acasă — copiii.
Katya i-a sărit de gât.
Serejka a zâmbit larg.
— Mămico! Te-ai întors!
— Acum — pentru totdeauna.
Seara, când copiii au adormit, stăteau în bucătărie.
— Niciun fel de tratament pe cont propriu, — spuse Anton.
— Promit. Să-ți fie teamă de doctori e prostesc. De boală trebuie să-ți fie teamă.
— La primele simptome — la doctor.
— Imediat.
— Te vei întoarce. Ești puternică.
— Voi trăi. Pentru voi. Mult. Fericită.
Pe fereastră — primăvară.
Păsările cântă.
Soarele strălucește.
Inima bate.
Și cel mai important — bate.
