La șase dimineața, soacra a smuls brusc pătura de pe nora însărcinată: „Scoală-te, leneșo! Mi-e foame!
Cât ai de gând să mai zaci?!”, dar nici măcar nu își imagina ce o aștepta a doua zi.
Primele luni de sarcină au fost foarte grele pentru mine — grețuri constante, slăbiciune, nopți de insomnie.
Iar acum și soacra, care nu-mi dădea pace.
În fiecare dimineață — reproșuri, certuri, ironii.
Iar dacă încercam să-i răspund cu un cuvânt, imediat îi spunea soțului meu și amenința că ne dă afară din casă.
În noaptea aceea, abia dacă am închis un ochi.
Pe la cinci dimineața, începusem să ațipesc, dar somnul mi-a fost întrerupt de o voce aspră chiar lângă ureche:
— Scoală-te, leneșo, mi-e foame! Gătește ceva, că toată ziua numai dormi!
Am închis ochii strâns, încercând să nu plâng.
— Mamă, nu mă simt bine — am șoptit. — Mi-a fost rău toată noaptea.
— Ține-ți bolile pentru tine! — a izbucnit ea. — Pe vremea noastră, femeile nășteau și nu se plângeau!
M-am ridicat și am pregătit micul dejun, dar ceva în mine s-a rupt. Am înțeles că nu mai pot continua așa.
A trebuit să pun la cale un plan de răzbunare ca să-i dau o lecție soacrei obraznice. Și iată ce am făcut…
Continuarea în primul comentariu:
Noaptea, după ce toți au adormit, am pornit o înregistrare pe boxă — șoapte ușoare, plâns de copil, suspine. Volumul l-am lăsat la minim, cât să pară că sunetele vin de departe.
În primele minute nu s-a întâmplat nimic. Apoi am auzit cum scârțâie patul din camera alăturată — soacra se trezise.
În casă părea să fie liniște, dar din bucătărie se auzea o șoaptă feminină. Ca și cum cineva plângea.
Soacra a ascultat atent — sunetul a încetat. A crezut că a visat.
Câteva minute mai târziu din nou — plâns, apoi un foșnet, apoi o voce de bărbat, abia auzită.
Soacra s-a ridicat brusc din pat, cu inima bătând tare.
— Cine e acolo?! — a strigat.
Niciun răspuns. Doar niște bătăi ușoare în perete și apoi din nou tăcere.
Până în zori n-a închis un ochi.
— N-ai auzit că vorbea cineva noaptea? — m-a întrebat dimineața, cu ochii speriați.
I-am zâmbit nevinovat:
— Nu, mamă, n-am dormit toată noaptea, am citit o carte, dar n-am auzit niciun glas. Poate ați visat?
În noaptea următoare totul s-a repetat. Șoapte, bătăi, plâns slab de copil.
Soacra a început să se închine și să murmure rugăciuni. Credea că soțul ei decedat a venit după ea.
Dimineața, tremurând din mâini, a venit la mine:
— Nu mai pot, se întâmplă ceva ciudat în casă…
Am privit-o calm și i-am spus încet:
— Poate că Dumnezeu vă pedepsește. Poate că ar trebui să fiți puțin mai bună cu ceilalți.
De atunci, s-a schimbat. N-a mai țipat, nu m-a mai certat, nu m-a mai trezit dimineața.
Dimpotrivă — îmi aducea ceai, mă întreba cum mă simt.
Și noaptea, în casă, domnea o liniște perfectă.
Vocile au dispărut… pentru că am oprit boxa.
