—Ah, nu? —El a lovit masa cu pumnul, făcând să sară farfuria cu linte—.
Ei bine, mie mi se pare că o faci intenționat.
Ca și cum ai avea tot timpul din lume să mă deranjezi.
Ea, cocoșată, s-a grăbit să adune cioburile farfuriei sparte.
Mâinile îi tremurau atât de tare că a scăpat una.
—Uită-te la asta! —Julian s-a ridicat brusc—.
Nici asta nu poți face.
Nici să gătești, nici să faci curat, nici să încălzești patul cum trebuie.
La naiba, pentru ce dracu’ mai ești aici?
—Încerc să fac totul bine, chiar…
—Încerci? Și asta îmi aduce mâncare? Îmi returnează orele pe care le pierd în depozit, rupându-mi spatele în timp ce tu stai acasă să încălzești canapeaua?
Clara avea gura uscată.
Nu-și amintea când a fost ultima dată când s-a simțit liniștită în propria casă.
De când Julian și-a pierdut slujba la fabrică și a început să bea, iadul intrase pe ușă și se așezase în sufragerie.
—Dacă vrei, pot să caut ceva.
Cineva are nevoie de o doamnă să facă curat, a zis vecina de la trei…
—Tu să faci curat? Cu ce față crezi că te vor angaja? Arăți ca o cerșetoare! —I-a apucat încheietura mâinii cu forță—.
Nu vei ieși de aici să faci milă, mă auzi? Sau vrei să mă faci să par un prost?
Clara s-a strâns în sine, mușcându-și limba să nu plângă.
Julian, cu vorbele lui ticăloase, găsea mereu o cale să arunce venin.
—Tu nu ai familie —i-a șoptit la ureche—.
Nimeni nu te așteaptă, nimeni nu te va duce dorul.
Și dacă într-o zi dispărești, vei fi doar o povară mai puțin de hrănit.
El a împins-o de perete.
Nu cu forța unei lovituri, ci cu cruzimea celui care vrea să rupă ceva în interior.
Clara a căzut pe podea, coastele ei protestând.
Julian a oftat.
S-a întors și a mers spre canapea, murmura cuvinte.
La televizor, cineva țipa într-un concurs.
Clara nu înțelegea ce spuneau, auzea doar un zumzet crescând, un fel de fluierăt îndepărtat… și un alt sunet, mai dens, mai întunecat.
Ca un murmur ce venea dinăuntrul ei.
În seara aceea nu au cinat.
Julian a adormit cu o sticlă între picioare.
Clara a mers la baie, a închis ușa cu boltă și și-a privit reflexia.
Avea buza umflată, privirea pierdută.
Ceva murise în ea de mult timp, dar încă nu se hotărâse să-l îngroape.
Atunci a auzit.
O lovitură surdă.
Apoi alta.
În bucătărie.
S-a uitat din hol.
Televizorul era încă aprins, dar Julian nu mai era pe canapea.
În locul lui era o pată întunecată ce se întindea încet pe tapițerie.
Și ceva mai mult.
O siluetă.
Slabă, înaltă, cu brațele prea lungi.
De pe cap îi atârna o glugă neagră care îi ascundea fața, lăsând să se vadă doar o gură cu dinți curbați spre interior, de parcă ar vrea să devoreze totul.
—Julian? —a șoptit Clara, deși știa că nu era el.
—Nu te teme —a spus silueta cu o voce ce suna ca pământ întors.
—Ce… ce ești?
—Ce cerea el de fiecare dată când dorea să te facă să dispari.
Ce cereai tu când te uitai la cuțitul din bucătărie și te îndoiai.
Ce a crescut în această casă cu foamea, furia și frica.
Silueta s-a apropiat.
Pe podea se întindea o urmă de chiciură sub pașii ei.
—Ai venit după mine?
—Am venit pentru ce a rămas.
Pentru ce nu a fost niciodată al tău, dar te-au obligat să porți.
Durerea se plătește.
Și această casă a acumulat o datorie foarte mare.
Atunci, din pereți au început să iasă mai multe siluete.
Femei fără chip, cu semne pe corp.
Unele aveau gura cusută.
Altele aveau brațele fracturate în unghiuri imposibile.
Toate se târau spre canapea.
Julian era acolo, tremurând, cu ochii larg deschiși, mut de spaimă.
—Clara… —a șoptit—.
Fă ceva… te rog…
Dar ea nu s-a mișcat.
—Vrei să-l iertăm? —a întrebat silueta înaltă—.
Mai e timp.
Clara a închis ochii.
A simțit durerile din coaste, gustul metalic în gură.
S-a gândit la toate momentele când și-a dorit să moară ca să scape.
Și când i-a deschis ochii, nu-i mai era frică.
—Nu —a spus.
Nu vreau să-l ierți.
Vreau să nu mai fie vreun alt Julian.
Silueta a dat din cap.
Cu un singur gest, umbrele s-au contopit peste trupul bărbatului.
Nu s-au auzit țipete, doar un scârțâit uscat, ca și cum ceva s-ar fi rupt dincolo de oase.
Când tăcerea a revenit, casa era goală.
Clara s-a trezit a doua zi în patul ei, fără semne, fără sânge.
Totul era curat.
Prea curat.
De parcă casa fusese purificată pe dinăuntru.
A deschis ușa.
Lumea era încă acolo.
Vecina mătura holul, copiii țipau în curte.
Dar Julian nu s-a mai întors.
Nimeni nu l-a mai văzut.
Unii au spus că a plecat.
Alții, că era nebun și a sfârșit în râu.
Doar Clara știa adevărul.
Și de fiecare dată când trecea pe lângă vechiul oglindă din sufragerie, vedea, pentru o clipă, propria reflexie zâmbindu-i cu o gură care nu-i aparținea.
∞ SFÂRȘIT ∞
Dacă ți-a plăcut această povestire, poți găsi mai multe astfel de povești în cartea mea „Umbre în Ceață”, deja disponibilă pe Amazon.
