În fiecare dimineață își deschidea atelierul, unde lumina soarelui se infiltra printre grinzile de lemn și făcea praful să strălucească în aer.
Acolo repara bănci, șlefuia mese curbate și regla balamale ruginite, câștigând cu greu destul pentru o masă.
Însă spre seară, când clienții plecau, schimba ciocanul și fierăstrăul pe dălți și hâsle fine.
„Ca să vă jucați un pic!”, spunea el în timp ce alegea scânduri de pin și stejar.
Modela mașinuțe din tablă, trompoane colorate și păpușele simple din lemn, cu sfori de bumbac.
Nu le vindea sub nicio formă: le punea în saci de pânză și pornea pe străduțele prăfuite.
Fiecărui copil care ștergea parbrize sau vindea gumă de mestecat îi oferea un dar fără să întrebe.
— Ia, prietene, o jucărie ca să nu uiți să visezi puțin — șoptea Don Efraín.
Micuții îl priveau uimiți; mulți nu știau ce să facă cu ceva atât de simplu și prețios.
Dar de îndată ce trompozul se învârtea sau mașinuța pornea, râsetele lor umpleau aerul, iar timpul părea să se oprească.
„Bravo, Don Efraín!”, strigau unii, molipsind de bucurie tot cartierul.
Apoi își strângeau sacii și se întorceau la muncă, conștienți că trebuiau să crească prea curând.
Cu toate acestea, în inimile lor păstrau acel moment de libertate, acea scânteie de copilărie recâștigată.
Don Efraín se întorcea acasă cu sufletul ușor, știind că, deși lumea cere prea mult prea devreme, el le-a oferit acelor copii un mic fragment de copilărie.
Și, pe măsură ce luna se ridica peste acoperișuri, el își împodobea atelierul cu idei noi: „Mâine voi face păpuși cu codițe”, își promitea.
Pentru că în fiecare jucărie din lemn se ascundea un mesaj clar: „Copilăria este un drept, nu un lux.”
