— Serioja, masează-mi picioarele, bine? Toată ziua pe tocuri, sunt epuizată, — s-a plâns Victoria, abia trecând pragul casei după muncă.
Și Serghei tocmai se întorsese. În ultima vreme încerca să ia ore suplimentare la fabrică — voia să câștige mai mult ca să-și răsfețe soția cu ceva plăcut.
Mâinile îl dureau de oboseală, dar nu putea să-i refuze Vikei.
S-a așezat în tăcere lângă ea, i-a luat picioarele și a început să le maseze cu grijă, privind-o cu un zâmbet cald.
— Ăsta e o brățară nouă la tine? — a observat el brusc, oprindu-și privirea pe strălucirea aurie de la încheietura ei.
— Ah, asta? Nu e mare lucru, — a dat ea din mână.
— E doar placată, nimic mai mult. Prietenul lui Lilia i-a dăruit-o, dar i-a fost prea mare, așa că mi-a dat-o mie.
Serghei a dat din cap. Lilia într-adevăr îi dăruia des Vikei lucruri — luxoase, din magazine la modă.
Familia ei era bogată, iar prietena împărțea generos cu Vika.
Lui îi era puțin ciudă că prietena îi aducea bucurie soției sale prin cadouri, și nu el.
Și-ar fi dorit și el s-o răsfețe, dar deja se storcea pe sine la maximum.
Chiar a gândit în treacăt: poate ar trebui să-i sugereze Liliei să n-o mai răsfețe pe Vika atât de des?
Dar imediat a alungat gândul. Nu e nimic rău în bunătate.
Prietenele sunt apropiate, ca surorile. Nu trebuie să fie gelos pe gesturi sincere.
A doua zi Victoria i-a spus că și-a luat concediu fără plată — bunica se simțea rău, trebuia să meargă în orașul vecin să aibă grijă de ea.
— Nu-ți face griji, totul va fi bine, — îl liniștea ea, privind în ochii soțului.
— Da, vom pierde niște bani, dar nu contează. Important e ca bunica să-și revină.
Erau căsătoriți de aproape trei ani.
Serghei visa să-i ofere soției un cadou special de aniversare — de mult timp punea bani deoparte pentru un lanț de aur frumos.
Dar acum planurile se năruiau: dacă Vika primea salariu mai mic, lui îi revenea să aducă mai mult în buget.
— Să se odihnească și să se facă bine, — a dat el din cap.
— Iar tu să nu te îngrijorezi. Dacă e nevoie de bani pentru tratament, să-mi spui imediat. O să găsesc o soluție. Mai pot lua o muncă suplimentară.
— Tu ești cel mai bun, — a zâmbit emoționată Vika, lipindu-se de el.
El chiar era gata de orice pentru ea. Voia ca ea să se simtă fericită, să nu regrete niciodată alegerea făcută.
Când ea a plecat, el a condus-o până la taxi — se grăbea și i-a cerut să nu vină până la gară.
Înainte de plecare i-a promis că îi va scrie și va suna imediat ce se așază în tren.
Rămas singur, Serghei s-a gândit. Erau necesari mai mulți bani.
Trebuia să caute o sursă suplimentară. Un prieten îi propusese odată să facă livrări — și el lucra după schimb ca livrator și câștiga destul de bine.
Nu milioane, dar un adaos vizibil. Gândindu-se că ar putea face față, Serghei a cerut contactele și a doua zi a semnat contractul.
Nu plănuia să lucreze toată ziua, dar dacă reducea orele suplimentare de la fabrică, putea combina și ieși pe plus.
După câteva zile era deja sigur: merita. Păcat că nu-și ascultase prietenul mai devreme.
Până acum ar fi putut strânge bani pentru lanț și să aducă mai mult în familie.
Deocamdată hotărâse să nu-i spună Vikei — ea oricum era îngrijorată pentru bunica, obosită.
Mai bine să n-o distragă. Și-ar fi dorit să meargă la ea, s-o ajute, dar nu putea lăsa munca.
Mai bine să ajute în felul lui — cu bani, cu stabilitate.
Într-o zi, în pauza de prânz, a întâlnit-o întâmplător pe Lilia la o cafenea.
— Mulțumesc ție, — i-a spus el, — pentru cadourile Vikei. Mai ales brățara i-a plăcut.
Ciudat că nu ți s-a potrivit — căci tu și Vika aveți aproape aceleași mâini.
— Brățara? — s-a mirat Lilia.
— Nu-mi amintesc să-i fi dăruit o brățară. Da, câteva haine i-am dat, când mi-am curățat garderoba, dar bijuterii… Nu, sigur că nu.
Serghei s-a încruntat. De ce nu-și amintea Lilia? Ori a uitat — dar era puțin probabil, avea o memorie bună.
Ori… n-a dăruit deloc. Atunci brățara de unde era? Și de la cine?
Gândurile s-au târât ca niște șerpi veninoși, lipicioși.
Nu, Vika nu putea… Ea era devotată, sinceră. Se iubeau. Dar atunci de ce?..
De unde acea siguranță că totul era în regulă?
Nu existaseră motive de gelozie, dar nici nu și-ar fi putut imagina că soția lui s-ar afla într-un cartier rezidențial de lux și nu la bunica bolnavă…
Și-a alungat gândurile neliniștitoare, și-a luat rămas bun de la Lilia și a plecat să livreze comenzile.
Azi era zi scurtă la fabrică.
Ajuns la cartierul de lux, Serghei a verificat adresa și a sunat clientul.
— Mulțumesc, — s-a auzit o voce masculină politicoasă.
— Acum coboară soția să ia coletul.
Serghei a așteptat liniștit, fluierând un cântec. Mai rămăseseră câteva livrări — și apoi acasă, la telefon, la apelul Vikei.
Deja îi era dor de ea. Era bucuros că bunica își revenea.
Curând Vika avea să se întoarcă, iar el îi va pregăti o cină caldă.
Aniversarea era aproape — și voia să cumpere lanțul acela.
— Bună ziua! Dați-mi coletul!
Vocea. Cunoscută, blândă, dragă — i s-a înfipt în conștiință ca un șoc.
Serghei a ridicat privirea — și a încremenit.
În fața lui stătea Vika. Îmbrăcată într-o rochie rafinată, cu părul îngrijit, purtând pantofi cu toc înalt.
Fața ei se contorsiona de șoc.
— Tu… ce faci aici? — șopti el.
— Eu… asta… iar tu?.. De ce ești curier?
— Iar tu de ce nu ești la bunica? — zâmbi amar el.
— La telefon au spus că soția va coborî după colet. Deci, tu ești soția aici?.. Credeam că ai grijă de bunica. M-am îngrijorat, m-am rugat pentru ea.
Bine că nu am mers. Ar fi fost atât de ridicol — un soț care vine să-și viziteze soacra bolnavă și descoperă brusc că soția lui locuiește în conacul unui alt bărbat.
Amărăciunea creștea în el, strângându-i inima ca într-o menghină.
Ochii îl usturau de la lacrimile reținute, dar Serghei își strânse din dinți.
Oricum ar fi procedat Victoria, el nu intenționa să-și piardă demnitatea.
În fața ei — a celei care stătea într-o rochie luxoasă în casa altcuiva — nu voia să pară zdrobit.
— O întrebare, — spuse el încet, dar ferm.
— Ce ți-a lipsit? Cât timp plănuiai să ascunzi asta? Sau deja te pregăteai să depui cererea de divorț?
Vocea îi tremura, dar el rezista. Fiecare cuvânt îi venea cu efort, fiecare secundă — ca o lovitură.
Își strângea durerea înăuntru, ținând-o adânc, ca să nu izbucnească în lacrimi sau țipete.
— Hai să vorbim mai târziu, — încercă să se scuze Vika.
— Nu voi pleca de lângă tine. E doar… o neînțelegere. Zhora îmi oferea ceea ce tu nu puteai să-mi dai, dar eu te iubesc doar pe tine.
Cu el totul era neserios. Este… putem spune, răzbunare pentru cadouri. Pentru tot ce mi-a cumpărat, iar tu nu ai putut.
Răzbunare? Serghei simți că ceva se rupe în el.
Chiar credea ea că podoabele scumpe valorează mai mult decât căsnicia lor? Că iubirea, încrederea, anii petrecuți împreună — pot fi înlocuiți cu aur și lux?
El nu intenționa să ierte. Nu intenționa să facă pe cineva să creadă că nimic nu s-a întâmplat.
Privind-o — liniștită, fără nicio urmă de regret, — înțelese: acesta este sfârșitul.
Niciun regret, nicio conștientizare a vinovăției. Doar o justificare rece și o mustrare pentru „insuficiența” lui.
— Semnează, ia coletul și pleacă, — spuse el cu un glas glaciar.
— Trebuie să muncesc.
Ea îl ruga să nu ia decizii pripite, să se calmeze, să aștepte întoarcerea ei pentru a discuta totul.
Dar Serghei nu a mai așteptat. Nu-și amintea cum ajunsese la ultimele adrese, cum se întorsese acasă.
Își amintea doar cum depunea cererea de divorț și îi strângea lucrurile în valize.
Fiecare obiect — o amintire a minciunii. Fiecare gest — o încercare de a recâștiga controlul asupra propriei vieți.
Se ura pe sine pentru că nu îi putea oferi luxul.
Dar curând veni conștientizarea: ea știa la ce se expunea când s-a căsătorit cu el.
Știa cine este el — simplu, cinstit, iubitor. Și totuși l-a ales ca apoi să caute „ieșiri” pe ascuns?
Nu. Nu mai putea să-și învinovățească doar pe sine.
Când Vika se întoarse, apartamentul era deja gol — lucrurile ei stăteau la ușă.
— Pleacă, — spuse el.
— Nu te voi ierta. Niciodată.
Ea căzu în genunchi, implorând să fie ascultată, să i se dea o șansă, vorbind despre dragoste, despre faptul că nimeni nu va avea grijă de ea așa cum o face el.
Că a fost „o pierdere a rațiunii”, că și-a dat seama de greșeala ei.
— A fost atent, mi-a oferit cadouri, mi-a propus să stau în casă, cât timp soția lui era în clinică… Înțeleg că am greșit îngrozitor.
Dar nu pot fără tine. Suntem un singur suflet, două jumătăți. Soarta ne-a unit. Nu poți să distrugi asta.
Serghei asculta. Și cu fiecare cuvânt al ei, pe buzele lui apărea un zâmbet ușor, aproape imperceptibil — nu de bucurie, ci de înțelegere amară.
— Ai dreptate, — spuse el.
— Eu nu aș fi rupt asta singur. Tu ai făcut-o pentru mine. Și da, ai dreptate și într-un alt aspect — nu se mai poate schimba nimic.
Dacă soarta ne-a unit, atunci tot ea ne-a separat.
Și sunt recunoscător că adevărul s-a descoperit acum, și nu peste cinci ani, cu copii și ipoteca comună.
Ar fi fost de o mie de ori mai dureros.
Se uită la ea pentru ultima oară.
— Pleacă. Nu te voi ierta.
Vika plecă. Dar nu s-a dat bătută. Scria, telefona, cerea să se întoarcă.
Serghei era disponibil — grijuliu, răbdător, îndeplinea toate mofturile ei.
Știa: așa ceva nu se mai găsește. Și de aceea lupta. Dar a pierdut. Ea l-a pierdut pentru totdeauna.
Iar Serghei… Serghei începu să trăiască din nou.
Da, era dureros să recunoască că trei ani de căsnicie au fost o greșeală.
Dureros să se gândească la câți bărbați a avut ea pe ascuns. Dar nu regreta.
Dimpotrivă — mulțumea soartei că înșelătoria a fost descoperită la timp.
A început să trăiască pentru sine. A cumpărat mașina la care visa.
A început să economisească pentru afacerea lui — un mic atelier unde să poată munci cu adevărat.
Nu căuta relații. Lăsa totul să vină la timpul potrivit. Știa: dacă fericirea este destinată, o va găsi.
Principalul — să nu fugă înainte, ci să meargă pe drumul său.
Și când, într-o zi, fericirea va bate la ușă — va spune încet, zâmbind:
— Te-am așteptat.
