Au urmat zile monotone de iarnă. Vrăbiuța continua să se răsfețe cu hrana, iar Mirta nu protesta.
Era singura care îi amintea că nu e chiar singură…
— Oksana! Pantalonii mei sunt din nou plini de părul acestei pisici! E imposibil! Ia măsuri, măcar ceva! — mormăia iritat Dmitri, pregătindu-se de lucru.
Mirta se furișă în ascunzătoarea ei, știind din experiență: dimineața stăpânul nu era cel la care să te alintai.
De la el puteai primi ușor o palmă după ceafă.
Cu jumătate de an în urmă fusese luată dintr-o familie unde crescuse alături de mama-pisică și adusă în această casă.
Micuță și pufoasă, își dorea căldură și grijă, pe care le găsea doar la stăpână.
Însă soțul acesteia fusese împotrivă de la început.
Mirta a înțeles imediat: mai bine să stea departe de el.
Oksana asculta cu răbdare cârtelile soțului și doar încuviința din cap, promițând că va pune totul în ordine.
Și de îndată ce ușa se închidea după Dmitri, Mirta ieșea din ascunzătoare și mergea la salvatoarea ei.
— Nu te supăra pe Dima, el e de fapt bun, doar că nu e obișnuit cu animalele, — șoptea încet Oksana, mângâind pisica.
— Iar eu te iubesc. Crede-mă, cu timpul se va obișnui…
Dar timpul trecea, iar Dima devenea tot mai iritat.
Mirta se bucura de deplasările stăpânului — atunci veneau zile liniștite.
Oksana avea grijă de ea, îi dădea bunătăți și îi oferea tandrețe.
Totul ar fi fost bine, dar într-o zi Dmitri a declarat: fie părul dispare din casă, fie pisica.
Seara a venit o femeie tânără cu mâini blânde. La început Mirta a luat-o drept o nouă prietenă.
Dar curând lăbuțele i-au fost prinse în bandă lipicioasă, pe cap i-au pus un guler enervant și a început tunderea.
Blana pufoasă dispărea sub mașină. Mirta mieuna, se zbătea, dar în zadar.
Supărată, s-a ascuns în căsuța ei, privind cu reproș la stăpână: oare așa se procedează?
Zilele le petrecea în ascunzătoare, ieșind doar noaptea. Oksana o mângâia și îi spunea:
— Mirtușca, ești fetița mea bună… În weekend mergem la vilă — o să-ți placă acolo cu siguranță. Atâta spațiu!
Și nu a mințit. Vila a devenit pentru Mirta o adevărată descoperire.
Cu entuziasm explora iarba verde și alerga după gângănii.
Mai ales o bucura vrăbiuța ciripitoare — veselă, iute, cu personalitate.
O pândeau, dar ea scăpa de fiecare dată. Parcă o tachina cu manevrele ei.
— Știam eu că o să apreciezi acest loc, — spunea cu zâmbet Oksana, privind jocul favoritei sale.
Dar zilele de la vilă erau frumoase doar până la sosirea lui Dmitri.
Când apărea el, Mirtei i se interzicea să intre în casă — era lăsată în foișor.
Acolo era o pătură călduroasă, iar adăpostul o proteja de vremea rea. Stăpânul era neînduplecat:
— E vară. Nu i se va întâmpla nimic!
Pisica nu se descuraja. Nopțile calde erau pline de sunete și mirosuri care o îmbiau la vânătoare.
Aducea trofee la ușa vilei — și imediat auzea cârteala iritată a lui Dmitri.
Într-o zi, în curte a intrat un motan necunoscut.
Mirta l-a alungat cu un șuierat puternic. Oksana s-a speriat:
— Dar e doar un pisicuț, Mirtușca…
Dar obrăznicul s-a întors sâmbătă dimineața.
Și iar a fost alungat. Dmitri, observând forfota, a aruncat cu papucul în pisică și a strigat:
— Dispăi de aici!
Mirta s-a furișat supărată în foișor. Nu înțelegea de ce acest om le strica liniștea? Ei cu Oksana erau bine și fără el…
Alături a ciripit vrăbiuța, ca și cum ar fi amintit: „E timpul să ne jucăm!”
Mirta a sărit din ascunzătoare și a fugit după ea.
Continuau jocurile lor de urmăriri, de ascunselea și eschive.
Dar în acea zi jocul vesel a fost întrerupt de sunetul sirenei.
Un presentiment neliniștitor s-a strecurat către Mirta. A văzut oameni în uniformă, targa, mașina.
Stăpâna a fost scoasă inconștientă, mâna ei atârna fără viață. Mirta a încremenit.
Când totul s-a liniștit și mașina cu sirenă a plecat, ea s-a apropiat de prag, simțind mirosul familiar. Din acea zi totul s-a schimbat.
Ea mânca resturi de hrană și vâna. Odată cu venirea frigului, totul a devenit mai greu.
Mirta dormea în foișor, învelită în pătură, îmbibată de mirosul stăpânei.
În noiembrie a venit Dmitri. A adus căsuța pisicii, litiera și resturile de hrană uscată.
Fără să spună un cuvânt în plus, a aruncat:
— Descurcă-te cum poți. N-am timp de tine. Oksana e în spital și am destule pe cap.
A plecat fără să se uite înapoi. Mirta a rămas singură.
Doar vrăbiuța ciripea, împărtășindu-i singurătatea. Pisica nu se mai juca — doar tăcea.
Zilele cu zăpadă se prelungeau una după alta. Mirta învățase să asculte zăpada — acolo, dedesubt, trăiau șoareci.
Vâna ca să supraviețuiască. Uneori — fără succes. Slăbea, se topea, dar nu ceda.
Într-o zi senină a ieșit pe pridvor să se încălzească.
Ascultă, auzi un foșnet și se îndreptă spre sunet. Lângă pridvor ceva se mișca. Se adună cu putere… și sări.
— Iată actele și cheile de la teren, — Dmitri a întins mapa noului proprietar, Bogdan.
— Acolo… e posibil să fi rămas o pisică.
— O pisică? — se miră Bogdan. — Dar ați spus că iarna drumul nu se deszăpezește…
— Ultima oară am fost acolo în noiembrie. Acum e vila dumneavoastră — decideți singur ce faceți cu ea.
Bogdan a încremenit. Se uita la chei, respirând greu. Cum așa? Să lași o ființă vie în zăpadă…
Familia lui Bogdan visa de mult la o vilă.
Tranzacția s-a încheiat repede, terenul era ieftin — lui Dmitri îi trebuiau bani pentru tratamentul soției.
Dar vestea despre pisică a schimbat totul.
Bogdan a mers în garaj, a scos vechile schiuri și a pornit.
Inima îl strângea. Își amintea de motanul Simba, plecat recent, pe care îl salvase din adolescență.
Lika, soția lui, suferea greu pierderea. Nu voia să permită o altă tragedie.
Doar să nu fie prea târziu!
După o oră a ajuns la vilele părăsite. Urme — niciunul.
Doar vrăbiuța a apărut brusc și l-a condus — de la o curte la alta, până s-a așezat la poarta cu numărul 23.
— Mulțumesc, prietene, — a șoptit Bogdan, trecând prin nămeți spre casă.
Se opri la ușă și strigă:
— Hei… Ești aici?..
Vrăbioiul s-a așezat pe marginea acoperișului foișorului, ciripind puternic, ca și cum l-ar chema pe om.
Bogdan s-a încordat, a privit spre pasăre și a făcut un pas către adăpost.
Ușa foișorului era ușor întredeschisă.
În zăpadă, lângă pridvor, se ghiceau urme slabe, iar pe lângă ele se zăreau rămășițele unui rozător — un semn al luptei pentru supraviețuire.
Bogdan a tras ușa spre el și a privit cu prudență înăuntru.
Pe podea zăcea un pachet de hrană rupt, lângă perete stătea o zgârietură de pisică, iar alături era un căsuță cunoscută din descriere.
Pe plăcuță scria numele.
— Mirta… — a șoptit el încet.
După el, în foișor a intrat vrăbioiul, s-a așezat pe bancă lângă pled și a ciripit disperat, parcă rugând: „Repede! E aici!”
Pasărea nu se retrăgea — parcă înțelegea cât de importante erau aceste secunde.
Ocolind masa, Bogdan a observat sub pled urechile gri abia vizibile.
Și-a ținut respirația, s-a așezat în genunchi și a ridicat ușor marginea.
Sub pânză — un corp epuizat, abia viu.
Mirta zăcea, aproape topindu-se în pled, nemișcată.
Pielea îi strângea oasele, ca și cum nu i-ar mai fi rămas putere nici măcar să clipească.
Strângând din dinți de furie pentru indiferența oamenilor, Bogdan a atins ușor blănița dintre urechile ei.
A mângâiat-o în tăcere, cerându-i iertare pentru tot ce i s-a întâmplat.
Dar, brusc — o mișcare ușoară. Mirta a deschis puțin ochii și s-a uitat la el.
Privire slabă, dar conștientă. Nu se înșelase — era vie.
— Ai așteptat… Ești o scumpă, micuța! – a șoptit Bogdan, înfășurând-o în pled și ridicând-o în brațe.
– Acum va fi doar cald. Doar casă. Sunt aici.
În timp ce vrăbioiul ciripea încurajator, el a dus pisica afară, a strâns-o la piept și și-a încheiat geaca pentru a o încălzi cu corpul său.
În răspuns — un torcăt aproape insesizabil.
Nici măcar nu și-a dat seama cum a avut puterea pentru asta.
Pasărea nu se lăsa, însoțindu-l până la mașină.
Cât timp a așezat cu grijă pe Mirta pe scaunul din față, vrăbioiul zbura în cerc, parcă făcându-i escortă.
— Mulțumesc, prietene, — a zâmbit Bogdan, scoțând un plic cu semințe din torpedou.
— E pentru tine.
Presărând un praf de semințe pe zăpada bătătorită, a privit cum vrăbioiul a acceptat imediat darul și abia apoi s-a urcat la volan.
La clinica veterinară, pisicii i s-a acordat asistență de urgență.
A fost lăsată sub perfuzii și încălzitoare.
Bogdan a venit să o viziteze în fiecare zi, fără să rateze ocazia de a întreba despre starea ei.
După o săptămână, medicul a permis să o ia acasă.
Când le-a povestit totul soției sale, Lika nu și-a putut stăpâni lacrimile.
Și a insistat să meargă ea însăși după Mirta la clinică.
De atunci, Mirta s-a atașat într-un mod special de Bogdan.
Îl întâmpina la ușă, venea imediat ce o chema și adormea doar lângă el.
Când întârzia, aștepta răbdătoare, ghemuită la prag, ca și cum nu s-ar fi putut relaxa până când nu se întorcea.
Lika era mișcată de această atașare.
În ochii ei — lacrimi, în inimă — recunoștință destinului pentru că ei deveniseră noua casă a Mirtei.
A trecut martie, apoi aprilie. În mai, întreaga familie a plecat la cabană.
Lika era neliniștită: oare Mirta nu va redeveni anxioasă? Dar degeaba.
La cabană îi aștepta aceeași pasăre. Vrăbioiul a apărut imediat, iar pisica a revenit la viață.
Se juca vesel cu el, ca înainte, alergând cu entuziasm pe pajiște.
— Se pare că are aici un vechi prieten, — a zâmbit Lika.
— Atunci m-a ajutat să o găsesc, — a confirmat Bogdan, scoțând din mașină o hrănitoare de lemn. A confecționat-o special pentru acest mic salvator.
— Îți dai seama, fosta stăpână a Mirtei a sunat, — a adăugat el.
— A spus că Dima i-a mințit, că pisica trăiește la cunoscuți. Acum, uneori, vrea să știe cum îi merge.
Lika a dat din cap.
Privea cum se joacă Mirta, cât de sincer se bucură de fiecare clipă, iar în ochii ei strălucea fericirea.
Pisica alergă pe iarbă, fără să-și ia ochii de la Bogdan. El era omul ei.
Cel care a venit în cel mai dificil moment.
Cel care nu s-a speriat de zăpadă și distanță. Cel care a devenit familie.
Acum, în viața ei erau doar mâini bune, o casă caldă și iubire.
Și nici măcar o urmă de asprime. Mirta știa: este acasă. Și asta pentru totdeauna.
