Veronica a observat imediat că ceva era ciudat — fiul ei nu și-a scos încălțămintea, nu se auzea cum își dezleagă geaca sau cum foșnește haina de iarnă.
Nu se mișca, nu suiera, cum făcea de obicei.
— Timoș, ești tu? Am cumpărat hering, cartofii sunt aproape gata, vom lua cina curând.
Tăcere.
— Timofei?
Îngrijorată, Veronica și-a șters rapid mâinile cu un prosop de bucătărie și s-a îndreptat spre hol.
O privire către fiul ei — și totul a devenit clar: ceva s-a întâmplat.
Stătea, confuz, parcă într-o altă lume. Privirea pe care i-a aruncat-o mamei i-a străpuns inima cu îngrijorare.
Ea l-a prins de gulerul gecii, privind atent la fața lui neliniștită:
— Te-au bătut? Ai rănit pe cineva?
— N-nu… Mamă… Acolo…
Băiatul tremura din tot corpul, abia reușind să-și țină lacrimile care erau pe cale să se reverse.
— Povestește, nu ascunde nimic!
— Mamă, acolo e un câine… În gunoi. E rănit. Nu e doar un tomberon, e un fel de subsol sub clădire. Am vrut să-l ajut, dar a mârâit. Stă întins și nu poate să se ridice, mamă, și afară e frig. Și încă au aruncat gunoi deasupra lui.
Veronica a oftat ușurată — bine că cu fiul ei era totul în regulă.
— Unde exact e acest câine? Lângă blocul nostru?
— Nu, pe strada de lângă, unde merg eu de la școală. Hai, mamă, trebuie să-l ajutăm!
— Ai încercat să chemi pe cineva dintre adulți?
— Am încercat. Dar nimeni nu a vrut să ajute. Toți doar făceau din mâini, — a spus Timofei, coborând privirea.
— Ascultă, Timofei. E târziu, și e întuneric. Dezbracă-te, scoate-ți geaca. Poate că acest câine doar e obosit și s-a culcat să se odihnească?
— Nu, ea chiar nu se poate ridica.
— Ți s-a părut. Mâine dimineață vom vedea. Dacă va fi încă acolo, vom găsi o soluție. Vom suna salvatorii sau adăpostul pentru animale. Bine? Acum însă dezbracă-te, ești complet înghețat.
Timofei a început cu reticență să-și dezlege geaca.
— Mamă, dar dacă va îngheța peste noapte?
— E un câine, Timofei. Și pe deasupra, fără stăpân, obișnuit cu strada. Are blană și se va putea încălzi. Totul va fi bine.
Fiind de acord cu greu, Timofei s-a dezbrăcat și a mers la baie să-și spele mâinile.
A pornit apa caldă și și-a pus palmele înghețate sub curentul cald, dar nu se putea opri din gândit la ceea ce văzuse.
În fața ochilor îi stăteau ochii câinelui — speriați, plini de durere.
Și-a amintit cum s-a uitat în intrarea întunecată a subsolului, folosită ca tomberon.
De acolo îl privea nu un câine de rasă, ci un maidanez obișnuit, cu pete roșii pe obraji.
Cât timp stătuse acolo? De ce nu se putea ridica? Gândurile acestea îl durerosau pe băiat, până la greață.
În seara aceea, el se plimba cu un prieten.
Era destul de cald pentru iarnă, dar gerul încă persista și zăpada stătea ca un covor alb.
Au stat mult timp să alunece pe derdeluș — uneori cu sania, alteori doar pe picioare, imaginându-se snowboarderi.
Când au decis să meargă acasă, au vrut să scurteze drumul și au virat pe o potecă îngustă pe lângă clădire.
Ce l-a făcut pe Timofei să se întoarcă brusc și să privească în întunericul canalului de gunoi?
În întuneric au strălucit niște ochi. La început a crezut că e o pisică.
Împreună cu prietenul său s-au apropiat și au văzut… un câine.
— Ține-mă de picioare, încerc să-l scot!
Timofei s-a întins pe pământ lângă gura de canal, întinzând mâinile în jos. Dar câinele a mârâit imediat.
— Las-o, hai acasă. Probabil doar doarme, — a spus prietenul.
— Cățeluș, cățeluș! Vino la mine! Țiu-țiu, ți-țiu! — îl striga Timofei, dar câinele nu se mișca.
— Vino la mine, drăguțo, vreau să te ajut! — nu renunța băiatul, aplecându-se tot mai mult spre canal. Câinele a răspuns doar cu un mârâit slab, dar amenințător.
Timofei a aprins lanterna de la telefon și a luminat în interiorul canalului.
În lumina slabă se vedeau fire de blană tăiate de mușcături, iar pe laba din spate era o rană adâncă și sângerândă.
Cum să lași un animal atât de nefericit în necaz?
Timp de jumătate de oră, Timofei, în vârstă de unsprezece ani, a stat lângă canal, așteptând trecători, și, abia reținând lacrimile, îi implora să ajute să scoată câinele.
Dar nimeni nu s-a oprit. Tineri, bărbați adulți, chiar trecători în vârstă — toți doar dădeau din mână.
— De ce ai nevoie de asta? Du-te acasă, nu-l deranja. Se va descurca singur dacă vrea, — spunea un bărbat, privind cu indiferență băiatul.
Prietenul lui Timofei, în cele din urmă, a plecat și el, invocând foamea.
Băiatul a rămas singur. Dar nu putea pleca lăsând câinele.
Dimineața, Timofei s-a trezit mai devreme decât de obicei.
S-a îmbrăcat rapid și a ieșit în hol. Veronica, mama lui, se pregătea deja să plece la muncă.
— Mamă, vreau să merg să văd ce face câinele, — a spus el, abia deschizând ochii.
— Timofei, sunt sigură că nu mai e acolo. Te-ai îngrijorat degeaba și nu ai dormit din cauza prostiilor, — a oftat femeia.
Timofei nu a răspuns nimic. Adunându-se rapid, a ieșit din casă. Ajungând la canal, s-a uitat din nou în interior.
Câinele era tot acolo. Stătea nemișcat, ghemuit și abia respira.
— Mamă, e acolo! — a spus Timofei cu voce tremurândă, sunând-o pe mamă.
— Nu putem să-l lăsăm așa!
— Bine, voi găsi eu o soluție, — a răspuns Veronica, încercând să-și liniștească fiul.
Femeia a început să sune serviciile, sperând să găsească ajutor.
La serviciul de salvare i s-a spus că nu intră în atribuțiile lor, iar la compania de administrare, responsabilă de tomberoane, au refuzat complet să ajute.
— Mamă, ai aflat ceva? E încă acolo… — suna Timofei la fiecare pauză, neliniștit.
La prânz, Veronica nu mai știa ce să facă. Atunci a sunat-o pe prietena ei, Natalia.
— Natașa, sunt complet pierdută… Timofei a găsit câinele. E în pericol și nimeni nu vrea să ajute.
Prietena a sugerat să contacteze un adăpost pentru animale.
Găsind contactele adăpostului „Casa Elin”, Natalia a luat legătura cu voluntarii.
— Vom veni, nu vă faceți griji, — au răspuns ei, auzind despre necaz.
Timofei îi aștepta la locul respectiv, fugind de la ultima oră. Stătea lângă canal, mângâind câinele cu vorbe blânde.
— E aici! Aici! — a strigat el, văzând voluntarii sosind.
Voluntara s-a coborât în canalul de gunoi, ținând strâns un pled în mâini.
Ceilalți voluntari o asigurau, ținând-o de picioare. Câinele scârțâia jalnic, lătratul îi lipsea de putere.
Scoaterea animalului la suprafață s-a dovedit dificilă: din cauza gerului puternic, corpul i s-a lipit de metal, deoarece stătea în propriile excremente.
— Ei bine, acum ești în siguranță, sărăcuțo, — a spus încet voluntara, mângâind cu grijă câinele pe cap.
— Ah, tu cea slabă, până unde te-au adus… Doar oase!
Câinele tăcea, nu mârâia, părea că s-a predat.
A fost înfășurat într-o pătură și pus pe pământ.
Stătea fără putere, abia respirând.
Timofei umbla nervos în jur, fără să-și găsească locul.
Gândurile lui erau bântuite de întrebări: ce se va întâmpla acum cu câinele?
Cum să o trateze?
Va putea vreodată să meargă?
— Uite, prietene, cine e salvatorul tău! — i-a spus voluntara câinelui, arătând spre băiat.
— Acest erou te-a scos din pericol!
— Nu sunt erou… — a murmurat Timofei rușinat.
— Dar ce se va întâmpla cu ea acum? Trebuie să fie tratată. Parcă a fost împușcată.
— Cel mai probabil, sunt urme de la mușcăturile altor câini, — a explicat voluntara.
— O vom duce la clinică, veterinarul se va ocupa de tratament.
Rana de pe labă era gravă, iar corpul câinelui a suferit de hipotermie severă.
A fost tratată mult timp în clinica veterinară, apoi a fost dusă într-un adăpost.
Dar după o vreme, Timofei și mama lui au decis să ia câinele acasă, temporar.
Veronika era puțin îngrijorată — îl creștea singură pe fiul ei, iar în casa lor mai locuia deja un câine și două pisici.
Povestea salvării s-a răspândit rapid în oraș, iar jurnaliștii s-au interesat.
În ziare au apărut articole, iar pe Timofei au început să-l invite la interviuri.
Dar băiatul nu se considera erou.
— Am făcut doar ceea ce ar trebui să facă orice om cu conștiință, — spunea Timofei modest.
— Fapta mea este obișnuită. Oamenii sunt atât de obișnuiți cu indiferența, încât orice picătură de bunătate li se pare ceva ieșit din comun.
Este trist.
Nu am făcut nimic special, dar toți au fost uimiți.
Vă imaginați cât de crud a devenit lumea noastră?
— Și ce ai vrea să schimbi în lume? — a întrebat jurnalistul.
— Vreau ca oamenii să devină mai buni, — a răspuns sincer băiatul.
— Ce vrei să devii când vei crește? — nu se lăsa jurnalistul.
— Vreau să fiu dresor, să lucrez cu câinii.
Și, de asemenea, voluntar.
Acum nu mă primesc — spun că sunt prea mic.
Dar cu siguranță voi ajuta animalele, oamenii și mai ales vârstnicii.
Îmi pare foarte rău de ei. Sunt atât de singuri, iar eu vreau să fiu prietenul și ajutorul lor.
— Cum se simte acum Jack? Așa ți-ai numit câinele?
— Da, acum este Jack-ul meu.
Este complet sănătos acum.
Jack, vino aici, băiete!
Hai să arătăm ce știm să facem!
Cățelul vesel a fugit spre micul său stăpân.
— Stai jos, Jack! Culcat! Cârâie! Bravo, ce deștept ești!
Timofei este un băiat cu o inimă bună, dar rănită.
Pentru că exact inimile care suferă din cauza durerii altora nu pot rămâne indiferențe.
Atâta timp cât în lume există ființe suferinde, care au nevoie de ajutor, oameni ca Timofei vor simți durerea lor.
Dar dacă vor fi mai mulți oameni ca el, binele va învinge cu siguranță.
Și atunci cu toții vom fi fericiți, iubiți și necesari unii altora.
