Aveam o tură obișnuită în patrulă.
Eu și colegul meu făceam o inspecție într-o zonă de la marginea orașului, unde deseori se petrec accidente — mai ales pe porțiunile drepte, unde șoferii sunt tentați să meargă cu viteză.
Totul decurgea liniștit, chiar prea liniștit.
Și atunci am observat o mașină gri care a trecut pe lângă noi aproape fără să ne bage în seamă.
O privire rapidă la radar — 150 km/h.
Pe un drum gol, în plină zi.
Îți vine să crezi că omul doar se grăbea.
Dar asta nu e motiv să încalci legea.
Am verificat imediat numerele — fără încălcări, mașina este înregistrată, nu e căutată.
Am pornit girofarul, am apăsat sirena, am dat semnal să oprească.
Mașina părea că încetinește puțin, dar apoi a accelerat din nou.
Prin megafon am avertizat deja într-un ton autoritar:
— Șofer, opriți imediat!
Ați încălcat regulile și veți răspunde pentru asta.
După câteva sute de metri, mașina s-a oprit pe marginea drumului.
Am coborât și, respectând protocolul, m-am apropiat de partea șoferului.
La volan era o femeie tânără, de aproximativ 30 de ani.
Fața îi era palidă, neliniștită, iar în ochii ei se citea frica.
— Doamnă, știți care este limita de viteză pe acest sector de drum?
— Da, da… știu… — a spus abia, aproape gâfâind.
— Atunci, vă rog actele, — am spus sever și m-am aplecat ușor spre geam.
Și în acel moment am observat că ceva nu era în regulă sub picioarele ei.
Pe podeaua mașinii era…
Pe podea era o baltă… dar nu era apă din sticlă.
Am înțeles imediat: femeia era pe cale să nască.
— Doamnă… vi s-au rupt apele?
— Vă rog… ajutați-mă… sunt singură… nu am pe nimeni… — vocea i s-a întrerupt.
Fără nicio îndoială.
Am anunțat imediat pe stație că însoțesc o femeie însărcinată spre cel mai apropiat spital.
Am pus-o în mașina noastră, am condus cât mai atent, dar repede.
Pe drum ea aproape țipa — durerile deveneau tot mai puternice.
O țineam de mână și o linișteam cât puteam, deși eu însumi cu greu îmi păstram calmul.
Am ajuns la spital aproape în ultimul moment.
Medicii deja o așteptau la intrare — i-am anunțat din timp.
Femeia a fost dusă imediat la secția de nașteri.
Câteva ore mai târziu m-am întors acolo — povestea asta pur și simplu nu-mi dădea pace.
Și iată — moașa a ieșit în hol, a zâmbit și a spus:
— Felicitări, este o fetiță. Sănătoasă, puternică. Și mama este bine.
Probabil pentru momente ca acesta iubesc meseria mea.
Legea este importantă.
Dar umanitatea este mai importantă.
