Excelent, atunci iau tot ce am cumpărat pe banii mei!”, a răspuns ea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Katia stătea în fața lui Anton, iar în mâinile ei se răcea furculița cu pastele neterminate.
Cuvintele soțului ei rămăseseră suspendate în aer, răsunând surd în mintea ei: „Așa va fi corect.”
— Buget separat? — întrebă ea, străduindu-se ca vocea să-i sune calm.
Anton zâmbi batjocoritor, de parcă s-ar fi mirat de întrebarea ei:
— Da.
Fiecare cu cardul lui, cu banii lui.
Ipoteca, utilitățile — pe jumătate.
Iar restul… e logic.
„Logic”, îi răsună în minte Kăției.
Cu doar trei ani în urmă, când ea propusese aceeași variantă, argumentând prin diferența dintre salariile lor, Anton fusese categoric împotrivă.
— Ce importanță are cine câștigă mai mult? — spusese el atunci.
— Suntem o familie, un singur întreg!
Dacă începem să numărăm bănuții, încrederea se va distruge.
Atunci cuvintele lui i se păruseră juste, emoționante.
Ea acceptase: faptul că plătea mai mult nu o apăsa, pentru că era casa lor comună, familia lor.
Acum, uitându-se la soțul ei, Katia nu mai vedea în el un partener.
În fața ei stătea un om care își adaptase cu dibăcie principiile la circumstanțele convenabile.
— Și prin ce diferă asta, după părerea ta, de ceea ce am propus eu înainte? — vocea ei vibra de tensiune, iar privirea îl străpungea.
— Totul s-a schimbat, — Anton ridică nepăsător din umeri, ca și cum ar fi explicat ceva evident.
— Atunci abia îmi începeam cariera.
Iar acum câștig mai mult.
Este… corect.
— Și când eu câștigam mai mult, era tot corect că eu plăteam aproape tot? — vocea Kăției tremură, dar Anton părea să nu observe.
— Ei bine… — se bâlbâi el.
— Atunci tu însăți ai vrut asta.
Katia tăcu uluită, încercând să înțeleagă ce auzea.
El vorbea atât de firesc, ca și cum aportul ei fusese ceva de la sine înțeles, care nu merita nicio recunoaștere.
— Tu chiar înțelegi ce spui? — rosti ea, uitându-se la soțul ei.
Anton își încrucișă brațele pe piept, iar chipul îi trăda o nemulțumire clară.
— Katia, iar începi vechea poveste despre cum totul s-a ținut pe tine.
Da, ai ajutat.
Dar asta e ceva normal pentru o soție, nu?
— Normal? — vocea Kăției tremură, dar se forță să vorbească liniștit.
— Deci când investeam în viața noastră, asta era „normal”.
Iar de îndată ce ție ți-a mers mai bine, ai decis să recalculezi totul după alte reguli?
El mormăi ironic:
— Ei, scuză-mă, dar ai niște pretenții ciudate.
Poate că este doar invidie?
Katia îl privi cu neîncredere, ca și cum în fața ei s-ar fi aflat cu totul alt om.
— Invidie? — repetă ea, încercând să nu râdă de absurditatea situației.
— Anton, dacă nu ar fi fost relațiile mele, banii mei și nervii mei, tu nu ai fi avut niciun „succes”.
Soțul dădu din cap, ca și cum cu regret:
— Of, iar începe…
Tu chiar înțelegi că eu am obținut totul singur?
Am muncit, am învățat, mi-am croit drumul!
Da, tu ai fost lângă mine, m-ai susținut — dar asta nu este normal pentru o soție?
Inima Kăției tresări.
Își aminti cum nu dormise nopțile, ajutându-l cu proiectele, cum organizase întâlniri cu oamenii potriviți, cum ținuse familia pe umerii ei în timp ce el „se căuta”.
Toate acestea le considerase parte din drumul lor comun.
— Normal? — repetă ea.
— Normal este să storci dintr-un om tot ce poți, iar apoi să-i spui „mulțumesc, de aici mă descurc singur”?
Anton făcu un gest de lehamite:
— Iată, iar te pui în rol de victimă.
Știi, Katia, deja m-am săturat de asta.
Se ridică de la masă și, trântind ușa, plecă în dormitor.
Katia rămase singură.
Stătea în tăcere, privind farfuria goală.
Durerea dinăuntru fu înlocuită de o hotărâre rece.
„Bine, Anton, — gândi ea, — vrei să joci după regulile tale?
Atunci pregătește-te, pentru că eu voi juca după ale mele.”
A doua zi, Katia începu să sorteze documentele legate de bunurile lor.
Formal, apartamentul era trecut pe amândoi, și jumătate îi aparținea într-adevăr lui Anton.
Dar tot restul — tehnica, mobila, mașina — fusese cumpărat pe banii ei.
Cea mai mare parte a acestor cumpărături era încă în credite, pe care le plătea ea singură.
Katia privi gânditoare teancul de hârtii.
Anton susținuse întotdeauna că „cheltuielile familiei trebuie împărțite”, dar, după cum se dovedise, aceste cuvinte nu se aplicau participării lui la achitarea împrumuturilor.
„Bine, — gândi Katia, — dacă tot vrea dreptate, atunci o va primi.
Este timpul să pun toate punctele pe i.”
Când Anton s-a întors acasă târziu seara, ea l-a întâmpinat cu un zâmbet:
— Bună.
Cum a fost ziua?
El o privi surprins:
— Bine.
Dar tu?
— Și eu minunat, — răspunse ea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Cred că ai avut dreptate cu bugetul separat.
Este atât de… revigorant.
Fața lui se lumină.
— Vezi!
Ți-am spus eu că este rezonabil.
Katia încuviință din cap, dar înăuntru clocotea.
Înțelegea că soțul ei trăise întotdeauna în iluzia propriei infailibilități.
Iar acum, având putere și bani, se simțea pe culmea lumii.
Dar Katia avea un plan.
Hotărî să aștepte.
Să se relaxeze, să creadă că totul merge exact așa cum și-a dorit.
Iar apoi să lovească.
Precis, dureros, astfel încât să nu-i mai rămână nicio șansă să se justifice.
„Ai vrut dreptate, Anton? — îi trecu prin minte în timp ce se uita la chipul lui mulțumit de sine.
— Ei bine, o vei primi.”
Anton stătea la masa din bucătărie, încercând să digere ceea ce auzise.
Privirea îi alerga de la printurile transferurilor pe care Katia le așezase în fața lui la chipul ei rece și concentrat.
— Katia, asta este ridicol, — reuși el în cele din urmă să spună.
— Ce chitanțe?
Este viața noastră comună!
Am construit-o împreună!
— Serios? — vocea ei era joasă, dar fiecare cuvânt lovea ca un ciocan.
— Și unde era acel „împreună” al tău când ai propus să împărțim bugetul?
Unde era „al nostru” când vorbeai despre jumătate-jumătate?
Anton încercă să zâmbească:
— Pur și simplu exagerezi, Katia.
Spune sincer, nu-ți place că eu câștig mai mult?
Katia zâmbi rece.
— Încă nu ai înțeles, nu-i așa?
Nu mă interesează banii tăi, Anton.
Mă interesează un singur lucru — dreptatea despre care îți place atât de mult să vorbești.
Îi împinse spre el documentele marcate cu stickere colorate: plata renovării, a laptopului lui, a călătoriei lor în străinătate.
— Toate acestea le-am plătit eu.
Toate acestea tu le numeai „unitatea familiei”.
Iar acum, când contul tău a devenit brusc mai mare decât al meu, ai decis că eu nu merit să împart cu tine nimic.
El se îndreptă, bătând cu degetele în masă.
— Este absurd.
Chiar dacă ai dreptate… eu nu te voi lăsa să distrugi familia așa, pur și simplu.
Katia se ridică brusc.
— Anton, nu eu am distrus-o.
Tu ai făcut asta singur, când ai hotărât că eu nu-ți mai sunt necesară ca partener, ci doar ca o resursă comodă.
Fața lui se înroși.
— Nu ai dreptul să ceri jumătate!
Apartamentul a fost cumpărat împreună, și eu am muncit!
— Ai muncit, — încuviință ea calm.
— Și apartamentul într-adevăr este pe jumătate al tău.
Dar tot restul — tehnica, mobila, mașina — sunt banii mei, creditele mele și responsabilitatea mea.
Le iau cu mine.
Doar tu ai vrut ca totul să fie corect.
— Exagerezi! — vocea i se frânse.
— Da, ai investit, dar și eu…
— Și tu? — zâmbi ea ironic.
— Anton, dacă nu ar fi fost ajutorul meu, nici la acest job nu ai fi ajuns.
Sau să-ți amintesc cum ai ajuns „întâmplător” sub conducerea fostului meu șef?
Cine a organizat acea întâlnire?
El se ridică brusc, răsturnând scaunul:
— Ce este asta, șantaj?
— Nu, Anton, — vocea ei rămase calmă.
— Este exact ceea ce tu ai vrut.
Împărțim totul: apartamentul pe jumătate, iar tot ce a fost cumpărat pe banii mei îl iau eu.
Tu m-ai învățat ce este dreptatea — este timpul să o folosesc.
El deschise gura să spună ceva, dar cuvintele i se blocară.
Încrederea ei calmă îl dezarma.
— Am avut o șansă, Anton, — continuă Katia.
— Dar tu ai ales avantajul în locul iubirii.
Acum eu aleg libertatea în locul minciunii.
Anton înșfăcă documentele, încercând disperat să găsească o portiță ca să se justifice.
Dar tot ce vedea erau dovezile contribuției ei, pe care nu mai putea să le nege.
— Chiar ai de gând să faci asta? — întrebă el, ridicând spre ea o privire pierdută.
— Da, — răspunse ea fără să ezite.
— Pentru că tu ai făcut deja totul.
După o lună, Katia a finalizat definitiv toate formalitățile divorțului.
A părăsit apartamentul, pe care Anton l-a păstrat, transferându-i ei suma de compensație.
Și-a cumpărat o garsonieră mică, dar confortabilă, aproape de centrul orașului, unde, pentru prima dată după mulți ani, se simțea liberă.
Anton, în schimb, le povestea prietenilor și colegilor propria lui versiune a evenimentelor.
— Vă puteți imagina? — se indigna el în compania bărbaților.
— După tot ce am făcut pentru ea, a decis că eu îi datorez ceva!
Unii dădeau aprobator din cap, alții zâmbeau pe ascuns — povestea lui părea mult prea unilaterală.
Katia evita cunoștințele comune.
Nu voia să intre în explicații sau justificări.
Pentru ea, era un capitol închis.
Într-o seară, stătea pe balconul noului ei apartament cu o ceașcă de ceai.
Privea luminile orașului și se gândea cât de ciudat i se schimbase viața.
Da, fusese greu.
Da, uneori o copleșeau resentimentele.
Dar, odată cu ele, venea și un sentiment nou — ușurarea.
Telefonul vibră.
Mesaj de la Anton:
„Katia, poate vorbim?
Am înțeles tot.
Hai să începem de la zero.”
Ea zâmbi trist și șterse mesajul.
Anton nu înțelesese nimic — pur și simplu îi era frică să nu rămână singur.
Katia se ridică și închise ușa balconului.
O aștepta o zi nouă, plină de posibilități.
Acum era liberă nu doar de căsnicie, ci și de iluzii.
Viața adevărată abia începea.
