Iar peste un an a venit târându-se la noi după bani…
Geanta sport grea a lovit surd noroiul ud, stropindu-mi adidașii deschiși la culoare.
Imediat după ea, în noroi a fost aruncată o pungă cu scutece.
S-a rupt, iar pachetele albe s-au împrăștiat prin bălți, îmbibându-se instantaneu cu fleșcăiala toamnei.
— Ieși afară, — Stas nici măcar nu a coborât din mașină.
A coborât geamul SUV-ului său negru exact atât cât să-i aud vocea, dar să nu pot pune mâna pe el.
— Capăt de linie.
Am ajuns.
Stăteam în ploaia măruntă, strângându-l la piept pe Iliușa, în vârstă de trei ani.
Fiul meu, simțindu-mi tensiunea, scâncea încet, lipindu-și nasul ud de gâtul meu.
Picioarele lui, în pantalonii groși și călduroși, atârnau fără vlagă de-a lungul șoldului meu.
Trei ani.
Trei ani de doctori, masaje, speranțe.
Și trei ani de dezgust în ochii propriului său tată.
— Stas, ai înnebunit? — vocea mi s-a frânt într-un țipăt pe care vântul l-a purtat imediat spre pădure.
— Aici nu a mai locuit nimeni de cinci ani!
Acoperișul curge, soba se dărâmă!
Afară e octombrie!
Soțul meu și-a scos ochelarii de soare, deși soarele nu se mai văzuse de o săptămână, și s-a uitat la fiul nostru ca la o jucărie stricată.
— Ai născut un copil defect, nu mă mai face de rușine! — a scuipat el, accentuând fiecare cuvânt.
— Eu sunt un bărbat de vază, am parteneri, am statut.
Am nevoie de un moștenitor cu care să joc fotbal, nu de un buștean într-un cărucior.
M-am săturat, Tania.
Vreau să trăiesc, nu să exist într-o filială de spital.
Casa asta e pe numele tău, locuiește în ea.
Pensia alimentară o voi plăti, nu veți muri de foame.
Iar apartamentul îl vând.
Eu încep o viață nouă.
Fără voi.
Geamul s-a ridicat lin, tăindu-ne de mirosul pielii scumpe și al parfumului.
Motorul a răcnit, roțile au patinat, împroșcându-ne cu o nouă porție de noroi, iar mașina a țâșnit departe, lăsând în urmă doar mirosul înțepător al gazelor de eșapament și liniștea asurzitoare a satului pustiu.
Am rămas singuri.
În fața noastră se înnegrea casa bunicii — strâmbă, cenușie, asemănătoare unei fiare bătrâne și bolnave culcate în buruieni.
— Nu-i nimic, Iliușa, — am șoptit eu, simțind cum apa înghețată mi se scurge pe sub guler.
— Nu suntem din zahăr.
Nu ne vom topi.
Cheia s-a învârtit cu greu în broasca ruginită.
Ușa s-a deschis cu un scârțâit atât de sfâșietor, încât mi s-a făcut pielea de găină pe șira spinării.
Înăuntru mirosea a umezeală, a șoareci și a cârpe vechi.
Prima noapte a fost o probă de rezistență.
Nu era curent electric — firele fuseseră tăiate de mult.
Am găsit niște lumânări pe terminate, l-am învelit pe Iliușa în toate păturile pe care le-am găsit și am stat întinși, ascultând cum vântul umbla prin pod.
Iliușa plângea de frig, iar eu îl încălzeam cu trupul meu și mă gândeam că până dimineață pur și simplu vom îngheța de tot.
Dimineața am ieșit în curte, încercând să înțeleg cum să aprind soba dacă lemnele erau ude.
Nu ținusem niciodată un topor în mână.
Chiar prima lovitură a alunecat, buturuga a sărit și m-a lovit dureros în genunchi.
M-am așezat direct pe butuc și am izbucnit în plâns.
De ciudă, de durere, de faptul că nu mai aveam putere să duc toate astea.
— Cine lovește așa, gospodino? — s-a auzit din spate un bas răgușit.
— Toporul iubește respectul.
Iar tu îl ții ca pe o mătură.
Am sărit în picioare, apucând coada toporului ca pe o bâtă.
La poartă stătea un bărbat.
Uriaș, în pufoaică unsuroasă, cu mâinile negre de păcură.
— Nu vă apropiați! — am strigat eu.
— Nu mai țipa, — a deschis el calm poarta, care se ținea mai mult prin minune.
— Sunt Andrei.
Vecinul tău, stau la două case distanță.
Mă uit — fum nu e, iar afară e sub zero.
M-am gândit că orășenii au înghețat.
S-a apropiat, mi-a luat cu ușurință toporul, a pus un lemn pe butuc.
O singură mișcare scurtă — și bucata de lemn s-a despărțit cu un trosnet uscat în două jumătăți perfecte.
— Soba îți e înfundată, — a spus el, dând din cap spre coș.
— O curăț imediat.
Și mă uit și la instalația electrică, că Doamne ferește, mai luați foc.
Când a intrat în casă, Andrei a umplut imediat totul cu miros de fier și tutun.
L-a văzut pe Iliușa, care stătea pe canapea, înconjurat de perne, și plimba o mașinuță de plastic peste pătură.
— De ce nu aleargă băiatul? — a întrebat el, deschizând clapeta sobei.
— Nu merge, — am mormăit eu, rușinându-mă fără să știu de ce anume.
— Mușchii îi sunt slabi.
Doctorii spun că există o șansă, dar…
— Dar?
— Dar soțul meu s-a săturat să mai aștepte.
Andrei nu a răspuns nimic.
Doar și-a încleștat maxilarul atât de tare, încât i s-au tensionat pomeții.
A muncit până seara: a curățat coșul, a reparat o priză, a adus o roabă de lemne uscate.
Iar când a plecat, s-a uitat mult timp la picioarele lui Iliușa.
— O să trec și mâine, — a aruncat el peste umăr la plecare.
— Aduc lapte.
Am o capră.
Andrei a devenit ajutorul nostru.
Cam aspru, tăcut, dar de încredere, ca un zid.
Nu ne-a plâns de milă, nu ne-a alintat.
A făcut.
După o săptămână a adus o construcție ciudată din cozi netede de lopeți și bare de lemn.
— Ce e asta? — m-am mirat eu.
— Un aparat de exerciții, — a mormăit el, fixând barele de-a lungul peretelui.
— Mi-am rupt piciorul în armată, știu cum se recuperează.
Băiatul are nevoie de sprijin.
Nu de cărucior, ci de un scop.
A început să se ocupe de Iliușa.
Eu priveam și mi se oprea inima: Andrei, cu mâinile lui uriașe, apuca picioarele subțiri ale fiului meu, le îndoia, le întindea, îl făcea să se sprijine.
— Hai, luptătorule! — tuna el.
— Ești bărbat sau jeleu?
Întinde-te!
Cine o să-și apere mama?
Și Iliușa, care de obicei urla la vederea doctorilor în halate albe, aici râdea și gâfâia, înroșindu-se de efort.
S-a atașat de unchiul Andrei.
Îl aștepta în fiecare seară, recunoscând zgomotul motorului bătrânului său camion.
Până primăvara, Iliușa s-a întărit.
A învățat să stea în picioare, ținându-se de bare.
Dar îi era frică să facă un pas.
De îndată ce își lua mâinile, cădea în genunchi și plângea.
— Frica îi stă în cap, — spunea Andrei, fumând o țigară pe verandă.
— Are nevoie de un imbold.
De ceva mai important decât frica.
Cazul acela s-a întâmplat în mai.
Andrei plecase la centrul raional după piese de schimb.
Eu am rămas acasă și m-am apucat de o spălată mare.
Am pornit vechea mașină de spălat, plita electrică, ca să încălzesc apă.
Instalația electrică, pe care Andrei apucase să o schimbe doar parțial, nu a rezistat.
Eram în grădină când am auzit un pocnet ciudat.
M-am întors — din fereastra bucătăriei ieșea un fum negru și gras.
— Iliușa! — am aruncat ligheanul cu rufe și am fugit spre casă.
Ușa se blocase de la căldură.
Trăgeam de clanță, zdrelindu-mi mâinile până la sânge, dar nu ceda.
Înăuntru vuia focul.
— Mama! — am auzit tusea fiului meu.
Am spart fereastra cu lopata, dar fumul gros mi-a izbit fața, aducându-mi lacrimile în ochi.
Era imposibil să intru — pervazul era prea înalt, iar fumul umpluse deja încăperea.
— Iliușa!
Fiule!
Târăște-te spre ușă! — strigam eu, înconjurând casa și încercând să sparg ușa de la intrare cu umărul.
Înăuntru, prin trosnetul focului, Iliușa stătea pe podea.
Fumul îi ardea ochii.
Îi era frică.
Foarte frică.
Focul se apropia de canapeaua lui preferată.
— Mama… — a șoptit el.
Știa că nu putea să se târască — și pe podea era fierbinte.
S-a apucat cu mâinile mici de barele pe care le făcuse unchiul Andrei.
S-a tras în sus.
S-a ridicat.
Picioarele îi tremurau.
Genunchii i se înmuiau.
Dar dorința de a trăi era mai puternică.
A văzut lumina în fereastra spartă.
Acolo era mama lui.
Iliușa a dat drumul cu o mână.
S-a clătinat.
A făcut un pas.
— Vin… — a răgușit el.
Nu a căzut.
A mai făcut un pas.
Și încă unul.
Șovăitor, nesigur, ca un pui de pasăre, mergea prin fum spre ieșire.
Eu, în sfârșit, am izbit ușa cu piciorul și am intrat în coridor, sufocându-mă.
Și l-am văzut.
Fiul meu stătea singur în mijlocul coridorului.
Pe propriile lui picioare.
L-am apucat în brațe și am căzut cu el pe prispă exact în secunda în care, în bucătărie, dulapul s-a prăbușit, ridicând un mănunchi de scântei.
Stăteam întinși pe iarbă, murdari de funingine, tușind, iar eu îi sărutam creștetul mirosind a fum.
— Mergeai…
Mergeai singur! — plângeam eu.
Andrei, care tocmai sosise, a sărit din mașină din mers.
Văzându-ne vii, s-a așezat pur și simplu în praf, lângă roată, și și-a acoperit fața cu mâinile.
A trecut un an.
Am refăcut casa.
Andrei a reconstruit-o bucată cu bucată, a făcut o anexă, un acoperiș nou.
Acum nu mai era o baracă putredă, ci o casă trainică și caldă, mirosind a pin proaspăt.
Eu și Andrei nu vorbeam despre dragoste în cuvinte mari.
El pur și simplu era alături.
Repara, construia, îl învăța pe Iliușa să bată cuie.
Și într-o zi a rămas pur și simplu la noi pentru totdeauna.
Iliușa alerga.
Șchiopăta puțin cu piciorul stâng, dar gonea atât de repede încât eu oboseam încercând să-l prind.
Era o seară caldă de vară.
Beam ceai pe verandă când la poartă a oprit un taxi.
Din el a coborât un bărbat.
Șifonat, cu o cămașă nu tocmai curată, cu o privire agitată.
Nu l-am recunoscut imediat pe Stas.
Unde dispăruse eleganța?
Unde dispăruse obrăznicia?
S-a apropiat de poartă, mutându-se nesigur de pe un picior pe altul.
— Tania? — vocea îi era răgușită.
— Tu ești?
Am pus ceașca pe masă.
Andrei s-a ridicat încet, așezându-se în fața mea ca un scut.
— Ce vrei? — am întrebat eu, fără să mă ridic.
Stas a zâmbit strâmb.
— Păi… treceam pe aici.
Merg prost lucrurile, Tania.
Afacerea s-a dus de râpă.
Noua nevastă, o scorpie, m-a lăsat fără nimic și a fugit în străinătate.
Banca mi-a luat apartamentul.
Mi-am amintit de casa asta.
Pământul e al meu.
Mă gândesc s-o vând, măcar să-mi acopăr datoriile.
Doar sunt tatăl lui, am dreptul.
A încercat să deschidă poarta, dar Andrei și-a pus mâna lui grea pe ea.
— Pământul ăsta nu e al tău, — a spus Andrei calm.
— Cum să nu fie al meu? — Stas a holbat ochii.
— Eu n-am semnat nimic!
— Ba ai semnat, — am intervenit eu, ieșind în față.
— Îți amintești, acum un an, când plecai în vacanță?
Ai trimis un curier cu actul de donație pentru casă.
Ai spus: „Ia-ți dărăpănătura asta și nu mă mai suna niciodată.”
Ai uitat?
Stas a pălit.
Se pare că și-a amintit.
Atunci i se părea că aruncă peste bord un balast.
În acel moment, de după colțul casei a alergat Iliușa.
Împingea înaintea lui o minge de fotbal.
— Tata!
Tata, prinde! — a strigat el și a șutat mingea direct în mâinile lui Andrei.
Stas a încremenit.
Gura i s-a întredeschis.
Se uita la fiul lui, care alerga, sărea și râdea.
La fiul pe care îl scosese din calcule.
— El… merge? — a șoptit Stas.
— Asta e…
Asta e un miracol!
Tania, asta schimbă totul!
Putem…
Pot să-i fac actele pentru grad de handicap, să iau indemnizația, sunt bani!
Putem fi din nou o familie!
Te iert pentru tot!
Andrei a pus cu grijă mingea pe pământ.
S-a apropiat de Stas până aproape de el.
— Băiatul are tată, — a spus el încet, dar atât de ferm încât vibrau geamurile.
— Și e sănătos.
Iar tu… ai greșit adresa.
Aici se dă doar celor care au conștiință.
Iar tu nu ai așa ceva.
Stas a făcut un pas înapoi.
S-a uitat la mine, frumoasă și calmă.
La casa trainică.
La fiul care se lipise de piciorul lui Andrei.
— Duceți-vă naibii… — a șuierat el, dar în ochii lui era furie.
S-a întors și a pornit spre taxi, adus de spate, ca și cum tot răul pe care îl făcuse i-ar fi căzut acum pe umeri.
— Tată, cine a fost? — a întrebat Iliușa, trăgându-l pe Andrei de mânecă.
— Nimeni, fiule, — a zâmbit Andrei, ridicându-l în brațe.
— Doar un trecător.
Omul s-a rătăcit.
Și știam că avea dreptate.
Stas se rătăcise definitiv în propria lui viață.
Iar noi ne găsiserăm drumul.
