În autobuz femeia în vârstă ba se uita la tânărul în maiou alb, la brațele lui acoperite de tatuaje, ba se întorcea brusc spre fereastră și murmura ceva pentru sine.
Băiatul cu căști părea complet detașat — muzica acoperea toate vocile din jur și el nici măcar nu observa privirile piezișe.
Dar la un moment dat bunica nu a mai rezistat:
— Așa tineret s-a făcut! — a izbucnit ea tare.
— De ce vă desenați tot felul de drăcovenii pe trupurile voastre?
Băiatul a scos o cască și a întrebat politicos:
— Bunico, este ceva în neregulă?
— „Ceva în neregulă?” — l-a imitat ea.
— Cu un asemenea trup nu vei ajunge în rai, e păcat de moarte! Groaznic. Cum poate pământul să poarte pe cineva ca tine?
— Eu nu v-am făcut nimic rău, — a răspuns el calm.
— Este trupul meu și am dreptul să fac cu el ce vreau.
Dar aceste cuvinte doar au turnat gaz pe foc.
— Tfu! Pe vremea noastră tinerii nu vorbeau așa cu cei mai în vârstă! — bunica a început să ridice vocea.
— Și cine ți-a dat dreptul să vorbești cu mine astfel? Din cauza unora ca tine țara s-a ruinat! Iată de ce umblă acum toți mâzgăliți, ca dracii! Să-i vadă părinții tăi cum arăți — rușine și ocară!
Cu asemenea desene nici soție normală nu vei găsi. Dumnezeu te va pedepsi, auzi? Vei rătăci prin lume până când vei înțelege că păcatele tale sunt grele!
Ea și-a făcut semnul crucii, a clătinat din cap și a adăugat:
— Să ți se usuce mâinile dacă mai atingi trupul cu acul! Să ți se întunece sufletul cu fiecare desen nou!
Băiatul nu a răspuns nimic.
Doar a oftat greu și s-a întors spre fereastră.
Autobuzul mergea mai departe, iar bunica nu se liniștea:
— Of, mi-a crescut tensiunea din cauza ta, netrebnic fără neam! Slavă Domnului că nu am copii ca tine. Rușine, nu tineret!
Dar deodată fața ei s-a albit, mâna i s-a dus la inimă.
— Vai… mi-e rău… nu am aer… — a gâfâit ea.
Oamenii din autobuz au întors privirea cu nepăsare: unii s-au prefăcut că nu aud, alții pur și simplu s-au întors.
Nimeni nu a mișcat un deget.
Și doar acel băiat tatuat și-a scos căștile și a privit-o atent.
Apoi, spre surpriza tuturor, a spus încet, dar ferm… 😨😨
Ceea ce a spus i-a lăsat pe toți șocați.
— Bunico… sunt felcer.
Autobuzul a încremenit, de parcă pentru o clipă s-ar fi oprit și timpul.
Băiatul a sărit imediat la bunică.
Sigur pe el și rapid, fără agitație, i-a scos eșarfa strânsă, i-a descheiat nasturele de sus al hainei și a ajutat-o să respire mai adânc.
— Respirați, liniștit… Nu vă panicați, — a spus el cu o voce blândă, cu totul diferită de „grosolănia” cu care îl acuza femeia mai devreme.
Băiatul acționa ca și cum ar fi știut totul dinainte: i-a verificat pulsul, a ridicat-o puțin ca să-i fie mai ușor.
— Are un spasm puternic, tensiunea fluctuează, — a spus el repede, scoțând telefonul.
— E nevoie urgent de ambulanță.
A format numărul și a comunicat clar, ca un profesionist, adresa, traseul autobuzului și starea femeii.
— Rezistați, bunico, medicii vor veni imediat, — a privit-o cu atenție în ochi.
— Sunt cu dumneavoastră, totul va fi bine.
Bunica, încă palidă și slăbită, a deschis cu greu ochii.
O clipă în privirea ei a licărit uimirea, chiar rușinea.
Parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu a mai avut putere — doar a încuviințat slab din cap.
